"Cu Mercur in exil",  Mihaela Băbuşanu 

 Mihaela Băbuşanu, un nume aflat pe buzele multora din locuitorii urbei noastre, Bacau dar si in tara, vine în faţa noastră, nu singură, ci cu Mercur în exil, pentru a ne continua povestea  începută în iunie 2010, in volumul. de poezii intitulat, Adevărata fericire. Povestea vieţii sale curge, cu acel viu emanat din interiorul sufletului, cu exuberanţa tânărului care vede viaţa flacără neinfinită.

Acum, în Mercur în exil, firul interupt al poveştii, se înscrie pe o altă traictorie, aceea, care trece peste treptele neprevăzutului. Pentru fericirea găsită, pentru un timp, ca apoi să o piardă, pentru a o putea căuta din nou, autoarea a trebuit, de multe ori, să accepte suferinţa. Aceasta o va purifica şi o va înalţa, ducând-o mai aproape de Dumnezeu.

Noua carte propusă, nouă, astăzi, e o experienţă a învierii… Autoarea vrea să-şi recupereze aripile pierdute…, dezamăgirile…pierderile…iluziile …şi de ce nu,  să-şi resusciteze toate iubirile…! Însă, în povestea ei, fericirea pe care o doreşte, fuge, se îndepărtează. Autoarea nu disperă, caută diverse moduri de a o descoperi, acolo, unde se ascunde: caută senzaţii tari,, face negustorie cu fericirea, o aşteaptă ca pe ceva ce-i aparţine, ca pe ceva ce ar trebui să-i aparţină, rămânând, în primă fază, pagini în jurnal.

…când mâinile ni s-au atins/ tremurul a pus stăpânire pe ele/ m-ai măsurat din priviri /şi-ai simulat un sărut…/  sau  /am pus bani deoparte/ să-mi cumpăr fericirea/ care rătăceşte pretutindeni/ dar care mie mi-apare doar în vis/ astăzi mă plimb prin oraş/ în speranţa că o voi găsi/ şi vom parafa înţelegerea/…

Mai mult decât atât, descifrează coduri secrete, crede şi speră în iubire, o aşteaptă. Când chipul din oglindă o atenţionează şi cineva o strigă, Dna Mihaela, priveşte surprinsă şi realizează,  că nu mai este fata aceea timidă, misterioasă…iubitul acela desculţ nu mai e iubitul meu…acum e  femeia  cu chipul brăzdat de mâhnire, care percepe durerea până la firul ierbii. Speranţa nu o părăseşte, vrea să o ia de la capăt. Să ştie totul ce n-a ştiut atunci. Dornică de iubire…îşi pune nădejdea, că viaţa nu e un infractor, că tu nu eşti singurul bărbat…că dragostea nu e un blestem şi că după o iarnă oricât de grea întotdeauna vine primăvara.

Pe parcurs, i se întâmplă multe lucruri frumoase: dragoste la prima vedere…pentru iubire, cade, se ridică, fură stele…aseară am furat o stea de pe cer…de dorul unei chemări m-am refugiat într-un vis, însă nu mai ştiu să găsesc calea spre lumină…

Continuă să-l caute pe Ahile, în atenţionarea de cod galben. Pentru a-şi vernisa expoziţia permanentă a nefericirii în sufletul prăbuşit…îşi îneacă nefericirea în Botezul cu vodkă:

prima mea gură de vodkă, dintr-o sâmbătă caldă, plină de noi promisiuni…privirea tot mai tulbure, veselia tot mai zgomotoasă, fumul tot mai dens, ferestrele tot mai aburinde, şi ziua tot mai mică, debutul meu fulminant, pe Valea Seacă.

Amintirile din copilărie, pierderea părinţilor îi acaparează timpul, o avertizează cât e de singură, în spate tinereţea abia respirând, în faţă doar un drum…dar,  nu se pierde, se revitalizează în virtual, se ascunde în umbra poeziei, printr-o trezire bruscă la realitatea prezentă, dar şi la realitatea din ea însăşi.

În cerdacul verde, ascult respiraţia Băbuşii,…aceeaşi mireasmă de tei şi veşnicie ,aceiaşi părinţi minunaţi, pe care tot ce îmi doresc, e să-i revăd şi mâine. Îi caută peste tot: în umbra pădurii, printre stele, printre lacrimi…prin dogoarea verii…în Dezrădăcinare…

se îmbracă în haine de duminică, diploma şi abilităţile le îndeasă într-un buzunar…pe mama, tata şi fraţii la vedere, în portvizit…în urmă pârâu de lacrimi, în faţă neprevăzutul.

Ar vrea să se trezească în visul de către Dimineaţă cu mama, cu tata, cu bunicii…iar din coliba încropită de Mihăiţă, să audă zborul îngerilor, Aşteptând împlinirea: îndur trecerea clipelor, a brumelor, şi a iernilor reci, însă mai presus de orice, sper şi încă trăiesc Prin cuvânt!

Visează trăind şi retrăieşte visând clipele de fericire, când viaţa în doi avea un tâlc, dansa nebuneşte în noaptea clară, sub luna de gheaţă, mână în mână, fierbinte…vor îmbătrâni în doi, se vor sprijini unul în altul, că bătrâneţea în doi e ca o vară continuă.

În acest frunziş de gânduri, contaminată de modernism ,  remarcată la diverse concursuri naţionale şi internaţionale de poezie sau de lirică japoneză, apariţia cărţilor, Stejarul cu flori de cireş si Femeia bonsai au fost spectacole de imagine şi vers, văzut cu ochii aceluia care caută şi găseşte calea de comunicare, Poet-Univers.

Mihaela introduce si in aceasta carte cu mare discreţie, şi în această carte, câteva micropoeme, asemenea celor de haiku şi tanka, sub masca unor scurte poezii.

Dezvăluire – Umbre misterioase/ risipite de luna plină;/

pg.44             Pe banca de stejar /buzelor tale/ le-am aflat gustul

Obişnuinţă -   Sunt împăcată/ cu nefericirea mea;/

 pg.35         Apăsarea ei mă face/să te iubesc şi mai mult/şi să sper şi mai                            puţin.

Soarele meu, -un micropoem în spirit haiku: Mă luminezi/ trupul tău torţa/

 de care aveam nevoie/ pentru cea mai lungă noapte din an.- pag.51

  Cartea Mihaelei, un adăpost subtil, dincolo de text şi subiect, o oglindă a oglinzii, o matrice. Un joc în care trăirile sunt discretizate cu cheia subtilă a neliniştii metafizice. Cu Mercur în exil M.B. se poate converti într-un discurs al iubirii. Acest lucru îl face în registre diferite: valuri de melancolii se ridică din viaţa învolburată a existenţei sale, însoţite de aşteptări, dorinţe, căutări, iluzii…amăgiri, dezamăgiri. 
Tăcerile sale, opririle şi ascunderile, descriu cu îngrijorare universul în care trăieşte.

Drum cu Lumină, ,,Doamna Mihaela!”

              Mara Paraschiv, 10 martie 2016