Mihaela Băbuşanu

Mihaela  Băbuşanu
"De unde sunt eu?sunt din copilăria mea ca dintr-o țară!"

sâmbătă, 30 aprilie 2016

Petre Isachi despre volumul "cu Mercur în exil",in revista "Plumb" nr 109, pag 4

 "Indiferent de cauzele care ar fi putut să-l provoace şi de tipologia în care ar putea fi inclus, exilul ca opţiune, ca salvare, destin, terapie, revanşă, refuz, regăsire, aventură, fugă, ca pedeapsă etc., exilul din „dor de ducă”, din întâmplare, lehamite, frică, curaj, din motive sociale, politice, economice, din cauza războiului, din motive profesionale etc., fenomenul-exil poartă în labirintul său de ipoteze, geniul eşecului. Un paradox tragic! Putem spune cât geniu al eşecului, atâta capacitate de sublimare a exilului interior/ auctorial în Operă, atâta încărcătură dilematică şi interogativă în scriitură. Orice tip de exil este un exerciţiu benevol de luciditate tragică, iar orice scriitor este în ultimă instanţă, un (auto)exilat în Text.   
             Este şi cazul poetei Mihaela Băbuşanu. Personal nu cred că există exil, există doar exilaţi! Atâta timp cât avem libertatea de a opta, atâta timp cât din timpuri imemoriale, credinciosul revendică dreptul fundamental la exilul interior, ecuaţia vieţii nu ne obligă, cel puţin teoretic, să devenim „străini”. Fără să pretindem că putem explica (re)sursele lui ontologice, susţinem că orice tip de exil oferă şansa unei renaşteri în ordinea spiritului. Exilul ca dilemă interioară al autoarei volumului „cu Mercur în exil” este revelator în acest sens. Poeta „împăcată cu nefericirea” încearcă să tragă după sine „toate iluziile şi visele de copil” (v. Orizonturi, p.73), să evadeze liric în exilul auctorial, să caute sisific „iubiri istorice” cu un (im)posibil Achile postmodern (v. Iubire istorică, p.38), un tip prezumtiv invulnerabil, dar sclav al propriilor pasiuni. Se ştie, printre altele, despre personajul lui Homer, că ar fi fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-ar fi inspirat pe filosoful german Fr. Nietzsche, încât năzuinţele Mihaelei B. se explică ca „proprietăreasă” (v. p.49) al unui „Salon pentru înfericire”, neocolit însă de „ploaia cu miros de uitare” (v. Meteo, p.40). Exilul interior al poetesei din imaginarii codri ai Vasluiului, împreună cu Mercur, zeul roman al comerţului, nu pare să fie de bun augur pentru viaţa personală. Sugerează mai curând existenţa unei lumi mercantile, în care totul se vinde şi se cumpără, în care interesul personal primează, iar egoismul natural este fatal. În aceste condiţii, (auto)exilul moral şi existenţial se impune de la sine, iar spaţiul privat al sufletului devine pentru scriitoare, izvorul creaţiei. Răul general care o obligă să evadeze în sine este potenţat, în cazul Mihaelei Băbuşanu, fie din neputinţa de a fi singură (v. Iudă, p.22), fie din „frică din ziua de mâine” (v. Frică, p.72), dar mai ales din convingerea intimă a autoarei, că „infernul sunt ceilalţi”. Nevoia subiectivă de a experimenta poetica începutului continuu pleacă şi din sentimentul de înstrăinare faţă de establishment-ul (social sau intelectual), din revolta celui dornic de a se exila din orgoliu, împotriva lumii de baştină, care nu-i mai satisface orizontul de aşteptare: „Mi-am îmbrăcat hainele de duminică,/ Diploma şi abilităţile mi le-am îndesat/ Într-un buzunar/ Dealul „Bolescu”, lunca, livada/ şi pădurea printre farduri,/ Pe mama, tata şi fraţii la vedere, în portvizit./ Am luat cu mine doar surâsul/ nesigur şi enigmatic;/ În urma mea pârâu de lacrimi/ În faţă neprevăzutul.” (Dezrădăcinare, p.17).
  După părăsirea locului natal (Băbuşa, jud. Vaslui), autoarea volumelor Adevărata fericire, 2010; Stejarul cu flori de cireş, 2014; Femeia bonsai, 2015, (re)descoperă că oriunde s-ar afla şi orice ar face îi este imposibil să evadeze din sine. Spre norocul poeziei, Eul se simte permanent asediat de sine însuşi şi de emanaţiile sinelui (v. Negustorie, p.29; Aniversare, p.18; Rurală, p.25; Negustorie, p.29; Dorinţă, p.26; Străinul, p.33 etc.). Desigur, nu admite alternativa: „infernul sunt eu”, deşi luciditatea naşte conştiinţa dubitativă, iar aceasta la rându-i provoacă drama exilatei. Revelaţia asedierii Eu-lui de către sine potenţează efectele tragice ale unui sentiment de singurătate funciară, care-i alimentează starea de exil şi-i luminează straniu „o expoziţie permanentă a nefericirii”(v. Expoziţie, p.41). Să nu uităm, deşi este mama neliniştii, singurătatea este starea ideală a creatorului! Creăm în singurătate. Celelalte teme şi motive transfigurate urmând estetica romantismului (pre)eminescian (dezrădăcinarea, iubirea, înstrăinarea, fericirea, despărţirea, moartea, prietenia, străinul, visul, aşteptarea, nostalgia locului natal, zădărnicia, copilăria etc.) potenţează dilemele exilului interior şi confirmă aserţiunea lui Lichtenberg: „oriunde ne ridicăm privirea, nu ne vedem decât pe noi înşine”. Aceeaşi stare de exil îi permite autoarei vol. „cu Mercur în exil” iluminarea de sine, ce-i (re)confirmă orizontul eşecului şi-n acelaşi timp posibilitatea unui nou început: „Mă simt eşuată/ La margine de lume,/ Surâsul tău luminos/ Nu mai este la cârmă.// Destrămată ca un vis/ La ivirea zorilor/ Sunt cel mult rouă;/ Nisipul se zvântă şi el.// Totuşi, nu mi-ai cerut/ Să-ţi restitui clipa comună;/ Ce a rămas e doar al meu,/ Nu se mai împarte.” (v. Sirenă, p.32). 
Cititorul va fi observat că adevărul ultim despre lume (inclusiv, lumea de dincolo) este în adâncul Eul-lui. Totul este în noi, aceasta pare să fie (re)descoperirea Mihaelei Băbuşanu.
 Desigur că acest „tot” trebuie căutat cu luciditate în noi înşine! El nu se revelă cu de la sine putere. Doar cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte lumea. În acest sens, nimic nu mi se pare mai eficient pentru un poet dezrădăcinat, de tipul Mihaelei B., decât intros-pecţiile generate de melancolia exilului interior. Dar, ce poet nu ajunge, mai devreme sau mai târziu, înstrăinat de sine însuşi?! „Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte”, se confesa şi romanticul Eminescu. De parcă s-ar fi cunoscut vreodată? Deocamdată, deşi vegheată din „cimitirul străbun”, de tată, mamă şi bunic (v. Doar tata, mama şi bunicul, p.70) şi obsedată de interogaţia fiecărui poet, „Oare cine îmi va citi poeziile?”, autoarea „îşi ajunge sieşi, ca însuşi Dumnezeu” şi- şi sublimează anxietăţile neprevă-zutului într-un exil auctorial eficient pentru scriitură. Ontologia singurătăţii („vreau să fiu complet singură/ nouă şi gata de un nou start.”) configurează ideea că (auto)exilatul din Băbuşa nu se are ca duşman autentic decât pe sine însuşi. Aşa se şi explică trăirile Eu-lui poetic, într-un prezent închis asupra lui însuşi: „Am fost/ Peste trei mări/ Şi peste trei ţări,/ Am străpuns turbulenţe/ am descifrat coduri secrete,/ Am bătătorit cărări necunoscute/ Şi am dansat pentru tine./ Am văzut primul licăr/ Şi-apoi a trebuit să plec/ Tânjind după ce ar fi putut fi.// Chiar şi acum/ Te mai caut pe cerul senin/ Rătăcind printre stele.” (v. Străinul, p.33). 
  Cu o sensibilitate specific feminină, Mihaela Băbuşanu are instinctul secret al poetului de a nu căuta „lucrurile în sine”, ci de a se căuta pe sine în lucruri/ lume. Se ştie: cine se caută pe sine găseşte lumea, iar cine caută lumea se găseşte pe sine. Exilul în propria lume, mai ales împreună cu nestatornicul şi cameleonicul Mercur, este în opinia noastră, cel mai eficient exil auctorial.
   Desigur, poeta un produs al şcolii de literatură Vaslui-Bârlad-Bacău, nu face decât să continue nume de referinţă din literatura lumii. „În noi este Totul”, susţinea şi Holderlin în Hyperion, iar Eminescu era chiar mai tranşant: „Fără Eu nu există Dumnezeu”.
    Cu siguranţă, fără plecarea din Băbuşa natală, Mihaela nu ar fi putut repeta surâsul enigmatic al exilului auctorial. Nimic nou în istoria literaturii! La fel de înstrăinat, dezrădăcinat şi anxios se simţea şi Ion Creangă, când a schimbat Humuleştiul cu Broştenii, Tg. Neamţ şi Iaşi, când a fost părăsit de Bădiţa Mihai… Sublimarea originală a exilului interior, în exilul auctorial face diferenţa. Din exilată în viaţă, poeta-sirenă  Mihaela Băbuşanu ajunge exilată în Text. Se ştie, soarta nu răpeşte ce nu a dat! Dacă pentru muritori nu există, era convins Homer, ceva mai rău decât pribegia, pentru scriitorul ce se visează veşnic, exilul, dilematic prin excelenţă, poate fi considerat o adevărată binecuvântare dumnezeiască. Surâsul exilului auctorial este însăşi scriitura bine  colorată în cazul Mihaelei, de mercantilismul şi cameleonismul lui Mercur!" 
                    * Mihaela Băbuşanu, „cu Mercur în exil”, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău,

marți, 26 aprilie 2016

Fără TATA

În ziua aceea de martie
iubite tată ai plecat
lăsând în urmă
o inimă frântă de durere,
multe îmbrăţişări fără răspuns
şi vorbe de alint nerostite
pe care mă rog să le mai aud
măcar în vis.


Să ştii dragă tăticule
că în inima mea mezină
acum pădurea noastră
e doar plină de uscături,
stejarul de la poartă
nu mai este la fel de verde şi umbros
şi după fiecare ploaie
niciodată nu mai răsare soarele.
(Fără tata)

Imagine all the people...




joi, 14 aprilie 2016

Copilării cu Sofia şi Cenuşica ;)



După o zi în care meschinăriile şi persoanele meschine s-au insinuat iarăşi presant şi deranjant în viaţa mea punându-mi piedici, inventând complicaţii, vicii de procedură şi anulându-mi practic prin putere decizională bunele intenţii, un braţ de flori, o poezie scrisă de George Vieru (nu Grigore Vieru) şi o vorbă bună, au reuşit să mă reanime şi să îmi readucă zâmbetul de buze.
A se înţelege: pentru eforturile mele nu primesc nici bani pentru maşină de la primăria Bacău, nici pentru prima casă de la Consiliul Judeţean, nu voi fi decorată de Maiestatea Sa şi nu mi se vor publica viitoarele cărţi gratis; fac asta pentru că îmi face plăcere, pentru că sunt muzeolog, om de cultură, pentru că vreau să promovez ceea ce trebuie promovat şi pentru că POT.
Am citit deunăzi că “Invidia este ura faţă de superioritatea altuia.” (Paolo Mantegazza); despre asta o fi vorba?
Pentru că se poartă destăinuirile şi denunţurile, mă gândesc la modul cel mai serios să încep şi eu să fac asta.
Vă mulţumesc, vouă oameni dragi!


miercuri, 13 aprilie 2016

When we were together
Those were the happiest time in all my life
Now we're separated
I don't know what I will do
'Cause I can't love another
No matter how I try
'Cause I know, it's impossible




Iubito...

Ai apărut în viaţa mea
Precum un vânt călduţ de vară-
Şi ai topit stratul de nea,
Pe suflet ce era povară.

Ca două jumătăţi, pierdute-n timp
Noi ne-am găsit-să ne iubim,
E tot ce îmi doresc să simt
Şi vorbe dulci să ne şoptim.

E fericirea ce-a sosit
La uşă de departe
Şi-n inimile noastre a sădit

Un sentiment aparte.

(George Vieru)

luni, 11 aprilie 2016

Când alături de ACEA persoană te simţi neapreciat, neiubit când ACEA persoană îţi îngrădeşte libertatea şi eşti pus mereu în situaţia de a te justifica şi a cere acceptul, când toate visele şi planurile ţi se spulberă unul câte unul, când acel altcineva nu este de acord sau nu vrea nimic din ceea ce ţi-ai dori tu,când nu îşi doreşte să concepeţi ceva împreună, al vostru, când viaţa îţi este zbuciumată şi nu îţi găseşti nicicum linştea sufletului,când nu este lături de tine la greu sau îşi râde de suferinţele tale, când mereu te batjocoreşte prin vorbe sau ironii nepotrivite, când plângi mult mai mult decât răzi, când nopţile pentru tine înseamnă nesomn şi nicidecum odihnă şi vise, cum se cheamă consecvenţa ta de a rămâne în acel loc şi alături de acel om?
Şi, când în sfârşit găseşti acea forţă fenomenală de a pleca(după ani şi ani) şi de a încerca să o iei de la capăt, când vrei să rupi orice legătură cu trecutul şi cu tot ceea ce te-a făcut să suferi atât de mult, de ce te doare sufletul atât de rău atunci când acelei persoane îi este rău?când este bolnav si neajutorat şi începe să conştientizeze că tu de fapt nu ai fost nicicând o povară sau un personaj insignificant şi că, poate, ai fost de fapt singurul lui prieten?
De ce îţi este atât de milă, de ce ajungi iar la nesomn, de ce cauţi să îţi găseşti vini? De ce mila doare atât de mult? Ce ar trebui să faci?Cum ar trebui să faci?
Să-ţi vezi de viaţa ta trecând nepăsător şi spunându-ţi (la fel ca mai toţi din jurul tău) că a căpătat ceea ce a semănat?că trăieşte ceea ce merită?
Sfaturi de prieteni sau amici?extrem de contradictorii şi inadaptabile…
Poate doar Dumnezeu să ştie ce este de făcut…
Eu ştiu doar atât:” să-mi fi încăput în mână războiul sorţii, l-aş fi întocmit după gândul meu; aş fi alungat din lume tristeţea şi de bucuria izbânzii asupra ei mi-aş fi înălţat fruntea până în tăriile cerului”.( Omar Khayyam)

Some days I feel broke inside but I won't admit




joi, 7 aprilie 2016

"Cui sa te plangi, de ce sa te plangi? Pe cine sa intrebi, de ce sa intrebi si mai ales ce vinovat sa gasesti, cand nimeni nu e vinovat? Poate de asta e asa de greu de suportat. Ca nu poti gasi nici un vinovat. Pur si simplu asa e viata. Sigur ca ar fi o ipocrizie sa nu recunosti ca te intrebi: Da' de ce pizda ma-sii asa e viata?
(Oana Pellea)

FOR THE GOOD TIMES




miercuri, 6 aprilie 2016

https://www.facebook.com/ESTTV/?fref=ts

Deşi 

Deşi inima mea este
ascunsă între coaste,
să vezi tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Deşi şchiopăt puţin
şi mă doare
oh de la o vreme mă doare
creanga cea groasă şi cea mare
de care s-a spînzurat altul,
să vezi şi tu ce poveste,
ah, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Cred că a trecut timpul,
cred că a apus luna,
pe cîmp au ieşit la întuneric
şoarecele de cîmp şi inorogul feeric,
- să vezi şi tu ce poveste,
ah, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Deşi ai inimă înlăuntrul tău
şi ascunsă sub coastă,
mi-e foarte dor de tine.

Nichita Stanescu)

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Azi chipul primăverii totuna cu al meu-
a 12-a zi a lui mărţişor se anunţă
blândă şi caldă
doar bulele furioase de şampanie exceptând regula.
Din oglindă mă priveşte o femeie matură
cu surâs de copil;
cineva mă strigă: „D-na Mihaela!”
în mod clar o strigă pe femeia din oglindă;
eu sunt altcineva,
nu sunt nicicum vreo doamnă simandicoasă
şi nici femeia aceea matură
eu sunt doar copil-
am devenit oare invizibilă dincolo de surâs?
wink emoticon
(Aniversare, din volumul "cu Mercur în exil", Bacău 2015)