Titlul este primul lucru care
interacţionează cu un viitor potential cititor căci el poate intriga,displace,
atrage iar alegerea unui titlu bun nu poate fi decât o aptitudine, şi încă una
foarte importantă.
Aşa este şi acest titlu, care te face să îţi pui întrebări: ce înseamnă, de ce
se cheamă aşa şi, fără îndoială atrage atenţia şi devine aproape obligatoriu să
începi a citi pentru a te dumiri.
Foarte pe scurt, pentru cei care nu ştiu ce erau URIM şi TUMIM şi cum erau ele folosite. Deşi Urim (Lumină) şi Tumim (Desăvârşire sau Judecată sunt amintite de câteva ori în Vechiul Testament, nu se specifică exact ce erau şi cum puteau fi folosite. Ştim doar că erau două pietre încrustate pe efodul Marelui Preot.
Chiar dacă nu se cunoaşte cu exactitate cum erau folosite cele două pietre,se ştie că:
– erau folosite doar de preoţi (adică de oameni responsabili, care erau interesaţi de rezolvarea corectă a neclarităţilor)
– pietrele nu aveau puteri magice în ele însele şi nu puteau fi folosite pentru a încuraja superstiţiile necredincioşilor, ci credinţa în Dumnezeu a celor din poporul sfânt. De exemplu, în 2 Samuel 28:6 scrie că: „Sau a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim şi Tumim, nici prin prooroci”.
– erau folosite doar în situaţii foarte importante, nu pentru lucruri sau situaţii lipsite de importanţă.
Acum să ne lămurim ce anume este Levantul. Etimologic, cuvântul „levante" provine din limba latină, unde „levis- levare" semnifică ceva lejer sau fără greutate. În italiană „levante" reprezintă Estul sau Orientul şi se folosea pentru a indica Răsăritul şi ziua nouă care începea să se ridice.Din punct de vedere istoric, Levantele se referă la acea parte din Orientul Antic considerat „leagănul civilizaţiei": coastele orientale ale Mediteranei, Mesopotamia, Egiptul, Persia. Denumirea a fost introdusă de către arheologul şi egiptologul american James Henry Breasted (1865-1935).În prezent, există mai multe state care dețin teritorii din vechiul leagăn al civilizaţiei şi anume Irak, Siria, Libia, Israel, Palestina, Iordania, Turcia şi Iran.„Levantele rămâne o regiune geografică fără graniţe precise sau fixe care se referă la Orientul Apropiat şi Mijlociu înconjurat de Marea Mediterană la Vest şi de Deşertul Arabiei la Est", ne spune James.H.Breast în cartea Ancient Records of Egypt, apărută în 1906.
Deja receptarea şi interpretarea titlului supune potentialul cititor, în funcţie de stadiul fiecăruia de percepţie, măcar la un minim efort de receptare, de interpretare şi de încercare a unor concluzii şi/sau păreri. În mod aproape clar, odată primul test trecut, lecturarea volumului devine obligatorie măcar din curiozitatea confruntării misteriosului titlu cu realitatea lirică.
Evident că acum, cele două chestiuni fiind lămurite, vom încerca o interpretare a titlului care nouă ne-ar sugera că autoarea, se afla la momentul scrierii acestor poeme într-un moment de răscruce, de cumpănă, unul câte se poate de dificil, în care a fost nevoită să ia nişte decizii extrem de importante, cruciale chiar (aspect sugerat de către cele două pietre sacre) până când Răsăritul şi ziua cea nouă aveausă se ivească iar în viaţa ei (Levantul).
Poezia Robertei îşi are rădăcinile adânc înfipe în sufletu-i sensibil, suflet care nu este altceva decât o inepuizabilă şi variată sursă de emoţii.Poezia ei este fără îndoială, o mărturie solidă a unei sensibilităţi deosebite.Umbra tristeţii nesfârşite se întinde peste tate poemele care alcătuiesc acest volum de debut.Roberta este un om sensibil, frumos, copilăros cu dragoste mare de oameni dar şi trist iar poezia ei nu avea cum să fie altfel.
Abandonare, dor, deznădejde, deziluzie, ruptură, trădare, abandonare, oboseală, epuizare, senzaţia de capăt de drum.
“Dar timpul a trecut şi iată
Eu te iubesc ca la-nceput
Îţ mărturiseşte trista fată...
Că visul ei nu a trecut”
(Vis netrecut)
Însă, parcă o umbră de speranţă se ridică plăpândă din ultimul vers şi asta ne dă speranţă.
Roberta Sondra Pilipăţeanu se autoconfesează întocmai ca într-un jurnal şi ni se confesează în speranţa că stânsoare tristeţii va slăbi şi se va putea elibera spre împlinirea viselor.
Pănă acum, preferatul meu rămâne poemul „Rămas bun”:
„Nu te-nvinovăţesc, mă iartă
Te-am iubit atât de neatins
Înalt, profund, ce clipă spartă
M-am prăbuşit, atât de mult a nins.
Foarte pe scurt, pentru cei care nu ştiu ce erau URIM şi TUMIM şi cum erau ele folosite. Deşi Urim (Lumină) şi Tumim (Desăvârşire sau Judecată sunt amintite de câteva ori în Vechiul Testament, nu se specifică exact ce erau şi cum puteau fi folosite. Ştim doar că erau două pietre încrustate pe efodul Marelui Preot.
Chiar dacă nu se cunoaşte cu exactitate cum erau folosite cele două pietre,se ştie că:
– erau folosite doar de preoţi (adică de oameni responsabili, care erau interesaţi de rezolvarea corectă a neclarităţilor)
– pietrele nu aveau puteri magice în ele însele şi nu puteau fi folosite pentru a încuraja superstiţiile necredincioşilor, ci credinţa în Dumnezeu a celor din poporul sfânt. De exemplu, în 2 Samuel 28:6 scrie că: „Sau a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim şi Tumim, nici prin prooroci”.
– erau folosite doar în situaţii foarte importante, nu pentru lucruri sau situaţii lipsite de importanţă.
Acum să ne lămurim ce anume este Levantul. Etimologic, cuvântul „levante" provine din limba latină, unde „levis- levare" semnifică ceva lejer sau fără greutate. În italiană „levante" reprezintă Estul sau Orientul şi se folosea pentru a indica Răsăritul şi ziua nouă care începea să se ridice.Din punct de vedere istoric, Levantele se referă la acea parte din Orientul Antic considerat „leagănul civilizaţiei": coastele orientale ale Mediteranei, Mesopotamia, Egiptul, Persia. Denumirea a fost introdusă de către arheologul şi egiptologul american James Henry Breasted (1865-1935).În prezent, există mai multe state care dețin teritorii din vechiul leagăn al civilizaţiei şi anume Irak, Siria, Libia, Israel, Palestina, Iordania, Turcia şi Iran.„Levantele rămâne o regiune geografică fără graniţe precise sau fixe care se referă la Orientul Apropiat şi Mijlociu înconjurat de Marea Mediterană la Vest şi de Deşertul Arabiei la Est", ne spune James.H.Breast în cartea Ancient Records of Egypt, apărută în 1906.
Deja receptarea şi interpretarea titlului supune potentialul cititor, în funcţie de stadiul fiecăruia de percepţie, măcar la un minim efort de receptare, de interpretare şi de încercare a unor concluzii şi/sau păreri. În mod aproape clar, odată primul test trecut, lecturarea volumului devine obligatorie măcar din curiozitatea confruntării misteriosului titlu cu realitatea lirică.
Evident că acum, cele două chestiuni fiind lămurite, vom încerca o interpretare a titlului care nouă ne-ar sugera că autoarea, se afla la momentul scrierii acestor poeme într-un moment de răscruce, de cumpănă, unul câte se poate de dificil, în care a fost nevoită să ia nişte decizii extrem de importante, cruciale chiar (aspect sugerat de către cele două pietre sacre) până când Răsăritul şi ziua cea nouă aveausă se ivească iar în viaţa ei (Levantul).
Poezia Robertei îşi are rădăcinile adânc înfipe în sufletu-i sensibil, suflet care nu este altceva decât o inepuizabilă şi variată sursă de emoţii.Poezia ei este fără îndoială, o mărturie solidă a unei sensibilităţi deosebite.Umbra tristeţii nesfârşite se întinde peste tate poemele care alcătuiesc acest volum de debut.Roberta este un om sensibil, frumos, copilăros cu dragoste mare de oameni dar şi trist iar poezia ei nu avea cum să fie altfel.
Abandonare, dor, deznădejde, deziluzie, ruptură, trădare, abandonare, oboseală, epuizare, senzaţia de capăt de drum.
“Dar timpul a trecut şi iată
Eu te iubesc ca la-nceput
Îţ mărturiseşte trista fată...
Că visul ei nu a trecut”
(Vis netrecut)
Însă, parcă o umbră de speranţă se ridică plăpândă din ultimul vers şi asta ne dă speranţă.
Roberta Sondra Pilipăţeanu se autoconfesează întocmai ca într-un jurnal şi ni se confesează în speranţa că stânsoare tristeţii va slăbi şi se va putea elibera spre împlinirea viselor.
Pănă acum, preferatul meu rămâne poemul „Rămas bun”:
„Nu te-nvinovăţesc, mă iartă
Te-am iubit atât de neatins
Înalt, profund, ce clipă spartă
M-am prăbuşit, atât de mult a nins.
Sub greutatea nopţii mă retrag
Sub cete de privelişti cu chip de lut
Zilele mi le-nşirui pe un prag
De Elizeu demult necunoscut.
Sub cete de privelişti cu chip de lut
Zilele mi le-nşirui pe un prag
De Elizeu demult necunoscut.
Când ne-am văzut ultima oară
Râdeai doar tu, plângeam doar eu
Era decembrie, într-o seară
Rămas bun, mă iartă...tu.
(Rămas bun)
„Râdeai doar tu, plângeam doar eu”, ne imaginăm durerea clipei insinuată în minte ca un atac cerebral.
Roberta Sondra pare că îşi scrie tristeţea noaptea în speranţa că ziua o va risipi.
Iar noi, prietenii şi/sau cititorii ei îi dorim ca tristeţea să se risipească şi, veselia, împlinirea şi fericirea să fie următoarele trăiri şi teme constante ale viitoarelor ei poeme.
Felicitări pentru debut îngeriţo, drum lin şi presărat cu reuşite!
Râdeai doar tu, plângeam doar eu
Era decembrie, într-o seară
Rămas bun, mă iartă...tu.
(Rămas bun)
„Râdeai doar tu, plângeam doar eu”, ne imaginăm durerea clipei insinuată în minte ca un atac cerebral.
Roberta Sondra pare că îşi scrie tristeţea noaptea în speranţa că ziua o va risipi.
Iar noi, prietenii şi/sau cititorii ei îi dorim ca tristeţea să se risipească şi, veselia, împlinirea şi fericirea să fie următoarele trăiri şi teme constante ale viitoarelor ei poeme.
Felicitări pentru debut îngeriţo, drum lin şi presărat cu reuşite!
Mihaela
Băbuşanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu