Mihaela Băbuşanu

sursa foto: bzi.ro

      La o primă lectură a plachetei de haiku «  Femeia bonsai  », îţi rămâne în suflet o tristeţe inefabilă, aceea a singurătăţii, a declinului, a vremelniciei, a fragilităţii umane în faţa timpului atotputernic şi atotdistrugător, care duce adesea la despărţirea de fiinţele dragi. Acel sabi dublat de wabi sau de yugen , misterul singurătăţii, efemerul, vremelnicia în dimensiunea trecătoare a naturii este nota dominantă care-şi pune amprenta pe   majoritatea poemelor Mihaelei Băbuşanu. Poeta caută   ades un refugiu în natură (fugind din calea realităţilor umane) dar de multe ori aceasta nu-i oferă decât un peisaj dezolant. Pustietate – doar bufniţa şi luna pline de viaţă Atunci ea recurge la o altă formă de evadare din singurătate, din tristeţea sfâşietoare a despărţirii de cei dragi   -dragoste-   prin căutarea   sufletului pereche. «  Iubirea e tare ca moartea  » spune un verset din «  Cântarea Cântări...

<div id="niceppsdiv2944"></div><script type="text/javascript" src="http://nicepps.ro/embed?id=2944&width=485&height=400"></script>

Mulţumesc, domnule  Grigoriu Florin  pentru menţionarea mea în lucrarea "File din istoria haikuului românesc" (de la începuturi până în anul 2017)!. Felicitări  pentru munca depusă şi pentru rezultatul obţinut! De asemeni, vă mulţumesc pentru exemplarul pe care mi l-aţi trimis prin dna  Paraschiv Mara . "File din istoria haikuului românesc" , autor Florin Grigoriu, Editura Amanda Edit, Bucureşti

Sursa mea  de nesomn, agitaţie, oboseală extremă, de extenuare este una şi aceeaşi cu cea din care îmi trag energia, bucuria, fericirea, motivul principal al existenţei.

Prima zi de creşă.Emotii imense pentru noi părinţii.Copilul s-a trezit vesel, plin de viata, râdea, era fericit colora, se juca cu maşinuţele. Ajungem la cresă... ..pitici care plângeau, năsucuri lipite de geam, pici mai măricei care strigau disperaţi după mama.Al meu, prima zi nu prea a ştiut ce se întâmplă, unde a ajuns şi cine sunt doamnele din faţa lui aşa că în primă instanţă nu a opus prea mare rezistenţă. În paranteză fie spus, el a stat exclusiv cu mine, nu are fraţi,  bunici, unchi sau mătuşi pe aproape, nici familii care să ne viziteze (să ne vizităm). În zilele următoare însă, Mihail-Dacian s-a trezit la fel de vesel şi bine dispus însă, când ajungem la cresă, stă ghemuit complet în braţele şi sufletul meu şi plânge fără sfârşit când vreau să îl las, mi se rupe sufletul…Mai am puţin şi îmi vine să renunţ la acest loc la creşă pentru care am luptat atât. Chiar dacă doamnele par a fi  drăguţe…

 Luați de iureșul acestei lumi, de grijile atât de mari și obsedante uităm să ne mai amintim de cei care odinioară ne-au purtat mâna stângace pe foaia neprihănită învățându-ne să așternem pe ea primele cuvinte şi gânduri. Este însă important  să ne amintim de cei care ne-au sădit sămânța cunoașterii în suflete. Să le batem  la ușa sufletului cu o floare a recunoștinței, iar dacă s-au mutat în cereștile locașuri să le aprindem o lumânare care, cred că imită cel mai bine viața și misiunea unui dascăl: arde ca să facă lumină în jur. Dascălii noştri  ne-au învăţat, ne-au fost alături, ne-au deschis drumuri. Ne-au format ca Oameni .Pentru toate acestea le datorăm respect. Un buchet de flori. O reamintire. O poveste. Dureros este că după ce dl Dăscălescu  a fost coborât în pământ, a fost cufundat în uitare și ignoranță  de elevii lui. Şi acest lucru nu ar fi trebuit să se întâmple. Satul, părinţii, dascălul, nu se uită niciodată! Nu ar trebui să î...