Minunat, emoționant....

Felicitări, Ionuț!

Vorba Lăcrămioarei Daniela Donose. ..dacă mi - am dorit să mă fi iubit şi pe mine un băiat în acest mod...? Răspunsul se subînțelege....😉

"EXCURSIE CU ŞCOALA

Era demult. Şi o chema Smaranda. Părinţii îi spuneau Maranda, iar la şcoală - o strigau Mara. Şi era frumoasă. În inima lui – atât de frumoasă, încât mintea nu concepea şi mai frumoasă. Ca şi cum ar fi colindat lumea întreagă şi-ar fi văzut tot ce era de văzut şi nimic nu putea să-i schimbe convingerea. Da, cea mai frumoasă! Când citea Frumoasa din pădurea adormită, ea era şi mai frumoasă; când citea despre sora lui Winnetou, Zi-Frumoasă, ea era, desigur, mai frumoasă! Nu concepea lumea fără ea. La şcoală, aştepta recreaţia cu ochii pe ceasul deşteptător al învăţătoarei, aşezat oblic pe un colţ al catedrei, şi sufla pe ascuns în limbile late ca să împingă timpul înainte. Şi când, în sfârşit, suna clopoţelul – totdeauna mai târziu – o zbughea afară, căutând-o cu privirea prin hărmălaia din curtea şcolii. Dacă n-o găsea, dacă n-o vedea, intra în panică, blestemându-l, cu grele cuvinte, pe învăţător că nu respectă orarul. Şi era supărat, şi era disperat dacă se suna de intrare fără s-o vadă. Atunci, ora devenea insuportabilă povară şi se certa cu limbile ceasului. Apoi, drumul către casă. Mergea, întotdeauna, în urma ei, mai la distanţă, ca să nu creadă ea că el o urmăreşte, dar suficient de aproape ca să creadă. Ea ştia, dar se făcea că nu ştie şi se făcea că scapă câte ceva pe jos şi - când se apleca să ridice acel ceva - privea furişat în urmă să-l vadă urmărind-o. Şi el care, desigur, era totdeauna acolo, pe urmele ei, privea cu totul şi cu totul în altă parte, prin curţi, prin grădini, prin salcâmi, prin nori - adică, numai pe ea nu, deşi, când drumul era proaspăt plouat şi urmele ei apăreau clare în faţă, el călca atent pe lângă ele şi era ca şi cum ar fi mers alături. Şi, iarăşi, când ea se făcea că ridică acel ceva şi îl privea furişat, el ştia că îl priveşte aşa, furişat, şi bucuria îl orbea şi se apropia, pâş-pâş, atât de aproape, că-i auzea foşnetul rochiţei pepit alb-albastru. Şi era ca şi cum mergea în urma ei dintotdeauna, ca şi cum ar fi mers în urma ei întotdeauna. Apoi, în vacanţa de vară… Ehei, vacanţa de vară! Făcându-şi cale în calea ei, în amiaza mare, când vrăbiile îşi scaldă aripile în praful fierbinte al drumului şi rândunelele trec săgeţi pe la ureche… Pândind, poate apare, poate o vede… Aşa… ca din întâmplare. Şi când, deodată, trecea şi îl privea cu ochii aceia cum mai frumoşi nu existau, el privea cu totul şi cu totul în altă parte, prin curţi, prin grădini, prin salcâmi, prin nori - adică, numai pe ea nu şi trecea cu mâinile în buzunarele pantalonilor, târându-şi sandalele ca să stârnească praful drumului, ca şi cum praful drumului l-ar fi ascuns ochilor ei, l-ar fi ascuns lumii aşa, roşind până în vârful urechilor când, din întâmplare, deodată, trecea.

Apoi, tot în demultul acela, era duminică. Trecea lumea la biserică. Autobuzul trebuia să apară din susul şoselei. Ea trebuia să apară din jos. Profesorul de educaţie fizică, cu lista în mână, îi bifa pe cei prezenţi. Toţi erau îmbrăcaţi frumos şi curat. De la o tufă înflorită, mirosea a iasomie toată şcoala. Era dimineaţa. Soarele nu se vedea de salcâmi şi nu se poate să nu fi trecut şi vreun stol de porumbei. Plouase noaptea şi era răcoare. Avea cămaşă bleu, cu mânecă scurtă, pantaloni de doc, tenişi noi, chinezeşti şi se gândea că, dacă ea nu mai vine… Şi se gândea că, dacă n-ar fi leşinat acolo, pe lutul roşu din tindă, nici el n-ar mai fi venit. Şi se gândea că, dacă ea nu mai merge, nici el n-ar mai fi mers. Că, de asta s-a înscris când a umblat profesorul de educaţie fizică cu lista, din clasă în clasă, să-i întrebe cine vrea să meargă în excursie cu şcoala. Când învăţătoarea a întrebat câţi s-au mai înscris, profesorul de educaţie fizică a citit lista şi, când a auzit numele ei, a ridicat, automat, mâna. Nu erau mulţi, şi fiecare avea câte o sacoşă cu de băut şi de mâncat. Pe şoseaua pietruită, maşinile treceau rar. Mai ales duminica. În liniştea de printre salcâmi, motoarele se auzeau de departe. Stăteau cu urechea ciulită.

- I-auzi, vine!

- Ţi se pare. E un bondar.

- Ba nu-i bondar, e motor! I-auzi!

- Ai dreptate-i motor. Da’ să nu fie rata.

- Nu-i rata. Rata a trecut dimineaţă, am văzut-o eu, că trece prin poarta mea.

- Poate-i altă maşină.

- Punem pariu, că-i autobuzul nostru?

- Nu punem.

- Ţi-e frică.

- Nu mi-e frică, da’ nu pun.

Era autobuzul lor. A venit în viteză, din susul şoselei, fără să facă praf, că plouase noaptea. A oprit în poarta şcolii. Şoferul a coborât pe uşa lui, a zis Bună dimineaţa! şi a dat mâna cu profesorul de educaţie fizică. Apoi, s-a uitat la fiecare roată, lovind-o cu piciorul. Cânta fluierând şi se uita, din când în când, la ceas. El se uita cum se uită şoferul la ceas şi în josul şoselei. Nu venea.

- Gata, îmbarcarea!, a zis, deodată, profesorul de educaţie fizică.

- Urcaţi cum vă strig eu, după listă, şi vă aşezaţi pe scaune.

A început să citească lista: cutare, cutare, cutare… Şi Ţugui Alexandru. Urca în autobuz încet, cu privirea pe şosea. Autobuzul avea bănci cu spetează, moi, căptuşite cu burete şi cu vinilin. S-a aşezat în dreapta, mai în spate. Erau aşa de moi băncile, că-i venea să se bâţâie. Autobuzul era cu faţa spre în josul şoselei. Stătea în picioare şi privea prin parbriz. Deodată, venea alergând. Rochiţa care flutura în alergare parcă era albastră. Sigur era albastră. Pentru că, salcâmii erau aşa de verzi şi, pe deasupra şoselei, fâşia de cer printre salcâmi semăna cu ea. Şi, sigur, trecea un stol de porumbei. Când a ajuns în dreptul şcolii, profesorul de educaţie fizică a făcut-o adormită şi i-a spus să urce naibii mai repede, că întârzie tot autobuzul din cauza ei. Şi el, deodată, era Robin Hood şi trăgea o săgeată drept în pieptul profesorului. A urcat roşie la faţă şi gâfâind şi s-a aşezat în stânga, mai în faţă. Era frumos şi curat autobuzul şi băncile erau aşa de moi, că le venea la toţi să se bâţâie. Apoi, profesorul de educaţie fizică a pliat lista, a urcat în autobuz, a trântit uşa şi s-a aşezat pe scaunul de lângă şofer. Şoferul a urcat pe uşa lui şi au pornit. Cum spuneam, el se aşezase în dreapta şi mai în spate. Ea – în stânga şi mai în faţă. Priveau prin geamul autobuzului şi se bucurau de cum trec salcâmii, şi casele, şi curţile, una după alta, prin dreptul lor. Casa lu’ cutare! Apoi, a lu’ cutare! Şi a lu’ cutare! Când au ieşit din sat, deodată, se vedea până departe. Câmpul era verde şi plopii, pe marginea şoselei, făceau umbră, unul după altul. Era cu faţa spre ea şi se bucura că este cu faţa spre ea, că aşa nu era nevoie să întoarcă privirea ca s-o vadă şi ea să vadă că el se întoarce s-o vadă. Nu se mai sătura privind-o şi aştepta - poate întoarce capul să-l privească. Îi privea părul lung şi lăturişul profilului şi aştepta, uitând să mai privească pe fereastră. Şi, parcă, simţindu-i boldul privirii, ea nu-şi întorcea capul. Privea continuu pe geam şi el credea că se face că priveşte pe geam şi aştepta, aştepta… până când, deodată, întorcea capul şi-l privea. Şi atunci, el privea pe fereastră, în depărtare, fără să vadă, desigur, depărtarea.

Şoseaua parcă a făcut, deodată, la dreapta Erau atât de multe câmpuri şi atât de multe sate, că au mers până când li s-a făcut foame şi-au început să scoată ce-aveau fiecare. Mâncau privind pe fereastră. După aceea, au mai trecut două sau trei sate şi-au intrat într-o pădure. Profesorul de educaţie fizică le-a spus că va face o pauză, ca să coboare cine are de făcut vreo ceva. Aproape toţi au coborât. El n-a coborât, ca să nu creadă ea că are de făcut vreo ceva. Profesorul de educaţie fizică le-a mai spus să nu se îndepărteze de autobuz, că-i ia mama naibii; să facă fiecare ce-are de făcut şi să urce imediat, că nu are timp de pădure, că pădure au şi-acasă. Nici ea nu a coborât. Când au urcat toţi, profesorul de educaţie fizică i-a numărat şi-a zis: Gata, start! După ce au ieşit din pădure, autobuzul a făcut la stânga şi a intrat pe o şosea tare netedă. Era aşa de netedă, că nu-i zdruncina deloc autobuzul. Mai mare dragul să mergi pe ea.

Apoi, unul s-a ridicat de pe bancă şi-a zis tare: Iote, trenul! Şi toţi s-au ridicat în picioare şi-au început să strige: Trenul! Trenul! Are un, două, trei,…, douăzeci, douăzeci şi unu de vagoane. Mamă, ce lung îi! Da’ el nu s-a ridicat. Se făcea că mai văzuse tren. Se făcea că, pentru el, trenul e ceva obişnuit şi nu s-a ridicat, şi privea să vadă dacă ea îl vede că nu s-a ridicat şi, când a văzut că-l vede, i s-a umflat pieptul ca la curcani, de important ce i se părea că este. Dar, cu coada ochiului tot a tras când trenul, trecând în fugă pe lângă ei, a şuierat atât de tare şi de lung, că tot autobuzul a început să chiuie din urma lui. Şi mecanicul le-a făcut cu mâna şi ei i-au făcut cu mâna mecanicului. Şi şoferul gonea autobuzul ca să se ţină parcă după tren, da’ n-avea cum, că trenul era tren, nu joacă. Plus că trebuia să oprească şi la barieră, că era una în faţă, chiar prin dreptul trenului. Apoi, a trecut alt tren din partea cealaltă. Era cu oameni. Şi tot autobuzul făcea cu mâna la oamenii din tren şi oamenii din tren făceau cu mâna la autobuz.

Către prânzul cel mare, au ajuns în oraş. Oraşul era, tot unu’ şi unu’, numai blocuri înalte. Atât de înalte că, din autobuz, când te uitai în sus, nu le vedeai vârful. Au trecut prin oraş mergând încet, ca să poată profesorul de educaţie fizică să le explice din mers: acolo-i aşa, dincolo-i aşa. Când s-a terminat oraşul, au ajuns într-un parc frumos tare! Autobuzul s-a oprit şi profesorul de educaţie fizică a zis: Toată lumea jos! Au coborât şi au intrat cu toţii în parc. Nu vă-ndepărtaţi de grup!, spunea profesorul. Au tăiat parcul în două şi, când au ajuns la marginea lui, deodată, au văzut lacul. Era larg şi lung că nu puteau să-l cuprindă cu ochii. Şi marginea lacului era aşa de verde şi de frumoasă, că băieţii au coborât în fugă şi s-au tăvălit, crezând că-i iarbă; da’ nu era iarbă, şi-au intrat cu totul în apă, de s-au murat ca şobolanii, şi fetele râdeau de sus, de pe coama malului, iar profesorul de educaţie fizică le-a zis: Băi, tăntălăilor, voi n-aţi auzit de mătasea broaştei? S-au uscat repede, că era cald, iar profesorul de educaţie fizică a râs de ei şi le-a mai zis: Nu-i nimic, v-aţi răcorit puţin. Frumos mai era cu ea prin parcul acela… Era atât de frumos încât după amiază, când au pornit spre casă, o tristeţe de păcură îi năpădi sufletul şi-ar fi vrut ca autobuzul să-i poarte aşa…, fără oprire, la nesfârşit. "(Ion Avram)