Zilele trecute, un prieten apropiat, drag sufletului meu, mi-a spus că mă plâng prea mult. Și că dau senzația că am prea mult timp liber. A fost ca un șoc puternic. Unul dintre acele momente în care rămâi fără aer, pentru că lovitura nu vine de la un necunoscut, ci de la cineva drag. M-a durut. M-a durut sincer. M-a durut rău de tot. Nu pentru că aș fi avut așteptări, ci pentru că era singura persoană în prezența căreia îmi permiteam să fiu eu, sinceră, deschisă, fără mască, fără filtre.
Nu voiam ajutor. Știu bine că nu am de unde primi, și nici nu-mi consum energia sperând sau aşteptând. Aveam doar nevoie să mă descarc. Atât. Să las gândurile grele să iasă din mine, ca să pot continua mai ușoară, mai puternică, mai inspirată.
Dar se pare că nici asta nu îmi este permis. Că sinceritatea este confundată cu văicăreala. Se pare că, dacă îți permiți să vorbești despre ce simți, ești adesea văzut ca omul care se văicărește frecvent și de care toți fug. Dacă îi asculți pe ceilalți, ești considerat un om cu „prea mult timp liber”, nu unul generos sau atent.
Eu, care îmi place să fiu acolo pentru toți, să ascult, să sfătuiesc, să ofer sprijin când pot... Eu, se pare, nu am voie spun ceea ce simt. Nici măcar în fața cuiva pe care îl preţuiesc mult.
Și totuși, sunt aceeași persoană care de peste 25 de ani merge zilnic la serviciu, opt ore pe zi. Care urmează cursuri după-amiaza, își duce copilul la școală, la cursuri, face teme, discută, ține tot programul familiei sub control. Care gătește, întreține casa, caută meșteri, plătește facturi, face programări, planuri și grafice, astfel încât totul să meargă înainte cu bine și să nu se intre în colaps.
Sunt eu cea care, atunci când apare inspirația, fie dimineața la 4, fie noaptea târziu, încerc să nu o ratez, să profit de ea și să scriu ceva frumos, pentru că, până la urmă, sunt și scriitoare iar pe de altă parte, scrisul (plus cafeaua) este una dintre puținele mele forme de resuscitare.
Nimeni, niciodată, nu a stat o oră cu copilul meu ca eu să pot merge undeva, să fiu doar eu cu mine însămi Cei care au ajutoare, bunici, sprijin constant, nu vor înțelege niciodată ce înseamnă efortul cronic și lipsa totală de resurse.
Pe lângă aceastea încerc să fiu și femeie. Să am grijă de mine, să nu fiu o prezență obosită, lipsită de vivacitate, să port o rochie frumoasă și un zâmbet discret.Să mă bucur de câte o activitate culturală sau de ceva care îmi aduce sens, pe care încerc să îl aștern pe hârtie sub formă de proiecte, schițe, gânduri sau estimări, apoi să le duc la bun sfârșit prin organizare, coordonare, colaborare sau simplă participare. Să fac voluntariat sau să mă implic în fapte bune, dincolo de obligațiile zilnice. Le realizez noaptea sau dis-de-dimineață, când toți ceilalți dorm orele "regulamentare", de acasă, din puținul timp care-mi mai rămâne.
Niciodată nu am fost sprijinită nici material, nici moral, nici măcar cu o vorbă bună. Nu am obţinut vreodată ceva fiind fiica, ruda, vecina, cunoştinţa sau mai ştiu ce a "cuiva". Tot ce am dus am dus singură. Tot ceea ce am făcut şi am obţinut am obţinut exclusiv prin forţe proprii. Şi totuşi ţi se spune că te plângi şi că ai prea mult timp liber. Nu, nu am. Dar știu să fac şi anumite lucruri și în puținul care-mi rămâne care pot transmite acest mesaj. Dar nu am.....este doar un exerciţiu diferit de supraviețuire.
Acele vorbe m-au rănit adânc. Și m-au făcut să înțeleg un lucru esențial: nu voi mai vorbi despre mine cu nimeni. Şi acum mă refer la cei foarte apropiați, pentru că în afara lor oricum eram perfect închisă, ermetic. Însă, dacă nici oamenii cei mai dragi şi apropiaţi nu mă cunosc, dacă interpretează greșit sinceritatea mea și o văd ca pe o problemă....
Nu cer ajutor. Nu cer atenție. Dar nici nu merit să fiu apostrofată pentru că simt. Pentru că încerc să îmi păstrez echilibrul într-o lume care trage de mine din toate părțile.
Am învățat, din păcate, că nu am pe nimeni care să mă asculte cu adevărat. Nu cer nimic, nici măcar înțelegere. Dar mi-aș fi dorit măcar să nu fiu judecată pentru puținele momente în care m-am deschis. Este clar că nu o voi mai face. Sunt puternică! Sunt bine! Acesta va fi singurul meu răspuns de acum! Şi singurul adevăr!
În afară de părinții mei, care nu mai sunt, știu că îl am doar pe Dumnezeu. El mă ascultă. În liniște. În rugăciune. În șoaptă. Numai Lui îi voi mai vorbi.
Dacă m-a durut? Da, rău de tot! Însă nu, nu m-am supărat pe cel apropiat sufletului meu care mi-a spus asta. Îl prețuiesc prea mult, indiferent cât de schimbătoare e firea lui. M-am supărat tot pe mine. Paradoxal, cumva el m-a ajutat, m-a făcut mai puternică și, în mod clar, mi-a arătat să nu mai răspund niciodată cu naturalețe și exuberanță la provocarea: "Vorbeşte, Mihaela!" ci voi tria totul cu atenţie şi voi adăuga filtre, astfel încât totul să sune bine, doar bine, "aşa cum ar trebui".
.jpg)
.jpg)
