Stimată Doamnă Mihaela Băbușanu ,
Va multumesc pentru invitatia pe care mi-ati adresat-o de a
participa la evenimentul "Japonia departe-aproape de Bacau", pe care
il organizati.
Cu parere de rau, programul de dinainte stabilit nu mi-a
permis sa dau curs invitatiei Dumneavoastra, dar doresc sa va adresez pe aceasta
cale cateva cuvinte.
Este extrem de imbucurator faptul ca haiku-ul, una dintre formele
traditionale de poezie japoneza cu forma scurta este atat de indragita si la Bacau. De fapt, sensibilitatea
fata de natura este una dintre trasaturile comune ale japonezilor si romanilor si
acest lucru face usor de inteles interesul fata de aceasta forma de poezie.
Pentru informarea Dumenavoastra, va pot spune ca si domnul Radu Serban,
Ambasadorul Romaniei in Japonia este un mare pasionat de haiku.
Am fost informat ca pentru evenimentul de astazi ati
beneficiat de sprijinul reprezentantilor Asociatiei "Himawari" din
Iasi, cea mai importanta institutie de promovare a culturii si limbii japoneze
in zona Moldovei. Ma bucur sa constat in acest fel ca pasiunea pentru Japonia si
cultura ei v-a adus laolalta si sper ca astfel de colaborari vor deveni o
traditie, care pe viitor va aduce din ce in ce mai aproape
Japonia de sufletul romanilor din zona Dumneavoastra.
Permiteti-mi, in incheiere, sa va urez mult succes
deopotriva pentru acest eveniment si pentru intreaga activitate pe
care o desfasurati.
Mai 2014
Nobumitsu Takamatsu
Atasat Cultural
Ambasada Japoniei in Romania
Stejarul cu flori de cireş
(The cherry blossom
oak tree)
Citind titlul
volumului de haiku al
Mihaelei Băbuşanu am rămas foarte surprinsă. Mi-am spus : autoarea vrea probabil să asocieze perenitatea falnicului
stejar cu gingăşia efemeră a florilor de cireş.
Cred că nu m-am înşelat prea mult. Când am privit coperta volumului am
înţeles : acel bonsai miniatural e un stejar cu flori de cireş, ceea ce
este specific japonezilor.
Marele om şi actor Charlie Chaplin scria :
« Gândim prea mult și simțim prea puțin.
Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care se descoperă
numai celor care o caută. »
Cred că autoarea
acestui volum de haiku se numără printre aceşti aleşi.
Când deschizi cartea,
te învăluie liniştea
plăcută a unei zile senine,
în care doar buburuzele ies
la soare “pe aleea cu platani”.
Înclinaţia poetei
pentru lumea măruntă a vieţuitoarelor, o întâlnim aproape la tot pasul :
greierii care încântă nopţile de vară cu ţârâitul lor neîntrerupt, fluturii de
pe iasomie, albinele din
salcâmi sau ţânţarii cu
serenadele lor nocturne, totul se roteşte în acest univers miniatural.
O privire generală
asupra volumului ne duce în lumea patriarhală a satului moldovenesc, unde
autoarea şi-a petrecut o mare parte a copilăriei.
Nopţile de pe prispa
lutuită, grădina bunicilor cu umbra plăcută
a nucului în zilele toride de vară, mersul desculţ prin iarba plină de
rouă, zburdatul
copiilor alături de miei pe
islaz, vacanţele mari petrecute la ţară, cărarea cosită care păstrează încă
parfumul proaspăt al primei iubiri, cireşul înflorit care ascunde printre
crengi un cuib cu ouă, toate acestea ne amintesc de versurile lui
Blaga din « Sufletul satului ».
Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia
s-a născut la sat.
………………………………………...
Aici se vindecă setea
de mântuire…
Uite e seară.
Sufletul satului
fâlfâie pe lângă noi,
Ca un miros sfios de
iarbă tăiată,
Ca o cădere de fum
din streşini de paie,
Ca un joc de iezi pe
morminte înalte. »
Lucian Blaga –
Sufletul satului
Peste toată această atmosferă patriarhală
pluteşte adesea un sentiment de tristeţe, acel wabi-sabi al singurătăţii
provocat de plecarea unor fiinţe dragi : bunica, tata .
De dimineaţă –
doar rufele pe sârmă
mama nicăieri
Dimineaţă de vară –
la ciuperci, după
ploaie
doar eu şi tata
Singur în ceaţă –
aşteptându-şi nepoţii
bătrânul văduv
Sentimentul
singurătăţii este dublat aici în parte de cel al speranţei.
Natura participă de
multe ori empatic la singurătatea bunicului :
Râu singuratic –
doar pasul bunicului
şi o salcie
Salcia singuratică şi
tristă chiar prin numele ei, pare să plângă deasupra râului, singuratic la
rândul lui, plecarea bunicii care e doar discret sugerată.
Deşi autoarea
abordează toate anotimpurile, acestea nu se înşiruie în ordinea lor firească.
Ea trece de la un anotimp la altul, urmărind parcă o joacă. E un fel de puzzle
pe care ni-l prezintă, cerându-ne nouă să adunăm
piesele împrăştiate
şi să le punem în ordinea lor firească.
Primăvara apare odată
cu ghioceii, florile de cireş, cele de liliac, fulgii de păpădie purtaţi de
vânt, ciocârliile, buburuzele, albinele şi alte mici vieţuitoare.
De dimineaţă –
sorbind roua florilor
o buburuză
Vara e redată prin soarele arzător,seceta
care usucă totul, căldurile înăbuşitoare care sleiesc sălciile sau Regina
Nopţii.
Secetă, călduri –
sleită de miresme
Regina Nopţii
Pe malul apei-
răpuse de călduri
sălcii pletoase
Amândouă poemele sunt
de o mare frumuseţe şi eleganţă.
În primul poem,
căldura şi seceta amplifică
parfumul tulburător al Reginei Nopţii
Ramurile sălciilor
pletoase din al doilea
poem, par să se aplece spre răcoarea apei, copleşite de canicula verii. Parcă ar dori să protejeze cu ramurile
lor răcoarea apei.
Toamna apare foarte
des în poemele volumului, sugerată de vânturi, ploaia de plumb (amintindu-ne de
Bacovia), ceaţă, ramurile golaşe ale pomilor, grădina pustie dar şi de odaia
mamei cu miros de mere şi gutui.
Ploaie de toamnă
peste livada cu meri –
la cules nimeni
Toamna în amurg –
grădina de la ţară
iarăşi pustie
Odaia mamei –
pe dulap, parfumate
mere şi gutui
Odaia mamei e un loc
privilegiat care păstreză ca-ntr-un sanctuar aromele toamnei.
Toate astea ne duc cu
gândul la corespondenţele baudelairiene în care :
Parfumurile, culorile
şi sunetele creează o delicată sinestezie.
În sfârşit, iarna
apare cu troienele care
acoperă vechea pârtie, croncănitul
ciorilor, rafalele reci de vânt, luna de gheaţă, lacul îngheţat, etc.
De mână prin parc –
singurul nostru martor
luna de gheaţă
Lacul îngheţat –
azi părăsit de pescari
dar plin de sănii
Alte teme care apar
frecvent sunt: tristeţea provocată de plecarea iubitului, singurătatea, ploaia,
vântul, copilăria, fereastra care se deschide brusc revelând un peisaj inedit.
Deschid fereastra –
doar parfum de liliac
şi buburuze
Deschid fereastra –
peste noapte-a-nflorit
o iasomie.
În final, aş dori să
mă opresc asupra unui poem
tulburător de frumos care ne deschide perspectiva a numeroase simboluri :
Ziua-nvierii –
în livada cu vişini
cântă iar cucul
Cucul anunţă aici
renaşterea naturii la viaţă,
odată cu cea a
Mântuitorului. Un haiku cu o mare încărcătura emoţională care ne îndeamnă la o
profundă meditaţie asupra sensurilor majore ale vieţii, ale morţii dar şi ale speranţei de a renaşte printr-o
operă de artă, o creaţie literară.
Livada cu vişini,
aluzie la celebra piesă a lui Cehov, cuprinde toate aceste sensuri.
Ce lăsăm după
noi ?
Un pom sau o livadă,
un copil sau mai mulţi, o casă sau o creaţie artistică ?
« Stejarul cu
flori de cireş » ne pune multe întrebări la care fiecare dintre noi va
căuta răspunsurile în sufletul său.
Ceea ce
caracterizează poemele din « Stejarul cu flori de cireş » este
aspectul pictural al majorităţii poemelor.
Din câteva trăsături
de condei, autoarea creează un mic tablou de natură :
De mână în parc –
singurul nostru martor
luna
de gheaţă
Trăsăturile majore
ale poemelor din acest volum sunt puritatea, inocenţa, candoarea, căci autoarea
şi-a păstrat inalterat sufletul de copil.
« Când nu mai
suntem copii, suntem deja morţi » spunea marele Brâncuşi. »
Prefaţa volumului,
realizată de doamna Laura Văceanu, preşedinta Societăţi Române de Haiku din
Constanţa este la obiect, sintetică, punctând aspectele importante ale poemelor.
Prima copertă
ilustrează titlul volumului, cealaltă o
infăţişează pe
autoare, îmbrăcată în chimono care ne duce cu gândul la un ritual al ceaiului.
O figură meditativă,
doi ochi albaştri-verzui puţin
melancolici.
La ce se gândeşte ea
oare ?
VIRGINIA
POPESCU
Stejarul cu flori de cireş, Ed. Derzis Erudiţio, 2014
Autor: Mihaela Băbuşanu
Comentariu-Mara Paraschiv, 15 mai 2014
Moto: Poeţii nu iubesc, ei sunt
îndrăgostiţi de iubire. Scriu poezie pentru a cunoaşte agonia iubirii.
- Era anul 2008, când Mihaela Băbuşanu s-a gândit, că ar fi bine, să aducă Japonia mai aproape de Bacău. Să
aducă cireşul printre stejarii româneşti. Să-şi afle obiceiurile şi datinile,
să se molipsească unii de la alţii. El, haikuul, să ne invite la ceremonialul ceaiului,
unde să asculte baladele şi doinele româneşti. Avea nevoie de o echipă. A
găsit-o pe Oana Gheorghe, asistent la Clinica Privată,
Regina Maria, din Bacău şi pe Broşu Constantin, care s-a dovedit a fi un
maestru în culegerea de imagini din natură, elementul esenţial în provocarea
scrierii poemelor, haiku.
Din cauza nesusţinerii financiare,
Mihaela a trebuit să treacă proiectul pe Stand Bay, însă nu a renunţat. Pentru
EA, timpul e o veşnică întrebare ori mirare. O urmăreşte. O priveşte în ochi.
Nici Ea nu-l ocoleşte. Caută să descifreze secretul scrierii poemului haiku,
participă la concursuri pe Siteul Romanian Kukai, destinat acestui fel de
scriere, sub administrarea Dlui Corneliu Traian Atanasiu.
- Şi a venit anul 2011, când iese la
rampă cu volumul de poezie, Adevărata
fericire, Ed.
Pro-Plumb, Bacău, apreciată de publicul larg, de mass-media, precum şi de
revistele de specialitate.
- Problemele de familie(dintre care îmbălnăvirea gravă şi mai apoi
pierderea tatălui, pe care ea pur şi simplu îl idolatriza), îi acaparează
timpul, dar nu o doboară. Îşi adună puterile; reflectează. Prilejul propice de
a trăi mai mult în spaţiul virtual. Aici se remarcă printr-o fructuoasă
participare la concursuri naţionale şi internaţionale de scriere niponă:
Franţa, Italia Japonia, unde i se publică o
serie de poeme.
- Între 2011-2013, îşi verifică
trăirile prin întoarceri repetate, nu numai la casa în care a copilărit, ci la
copiii satului, care au suferit din cauza inundaţiilor şi aveau nevoie de cărţi,
de haine. Colectează,
apelează, împarte, aleargă, dăruieşte; aceste lucruri nu se învaţă; este un DAT
să le ai în tine; DĂRUIT.
Tot prin intermediul spaţiului
virtual, cunoaşte o parte din personalităţile marcante ale scrierii japoneze,
din România, precum şi o parte dintre haijini:
Laura Văceanu ( stafful S.R.H..
Constanţa), personal îl cunoaşte pe scriitorul Florin Grigoriu (vic. preş. al
S.R.H.Constanţa, redactor al Rev. Amurg sentimental, membru în diferite cercuri
literare, din Buc.), iar dintre haijini: Oana Gheorghe,Virginia Popescu, Ioana
Bud, Ed. Ţară, Dan Norea, şiVasile Conioşi Mesteşanu, iar pe Ildiko Juverdeanu,
cu ocazia unei vizite în com. Palanca, Ghimeş-Făget, zona Comăneşti, jud. Bacău.
- Şi iată-ne împreună, în ziua de
astăzi, joi,15 mai 2014, în incinta Muzeului Iulian Antonescu din Bacău,
Director Popa Mariana - o gazdă de excepţie, să ne însfinţim, pentru o vreme,
cu frumuseţea acestui spectacol de imagine şi vers, văzut, mai altfel, nu cu ochii
unui om obişnuit, ci cu a aceluia care caută şi găseşte calea de comunicare,
poet-univers. Spectacolul, ce se desfăşoară în faţa celor prezenţi, este
rezultatul muncii şi
pasiunii Mihaelei Băbuşanu , coordonator de proiect, al Oanei Gheorghe-
colaborator şi al neasemuitului culegător de imagini, Broşu Constantin. La
întregirea acţiunii au fost antrenaţi şi un număr de 12 haijini, din Bacău şi
din ţară. Numele acestora se află înserate, atât pe afişul, foarte bine
conceput, care prezintă evenimentul, cât şi în foto- haikuurile înrămate, din
expoziţie.
- Mie, în viaţă, mi-a plăcut
neobişnuitul, diferitul, iar acest eveniment, aflat la prima ediţie, face parte
dintre acestea.
- Declic în silabe: Ying şi Yang:
-Cine sunt eu? Cine eşti tu?
- Presupun un răspuns al autoarei
cărţii de astăzi ca fiind:
- Eu sunt deşteptarea acelui strigăt,
răstignit între silabe/ Peste bezna timpului sunt peregrina desculţă,
străbătând deşertul cerului/ ca să-ţi înlesnesc descifrarea propriilor tale
enigme./
- Stejarul
cu flori de cireş. De multe ori, o carte de poeme e mai grea, decât o
carte de poeme. E mai greu de citit decât de scris. Cartea e un zbor de Icar,
un zbor al chemării spre autenticitate. Spre visare. Orice carte scrisă te
înviază.Te înaripează. Începi să vezi ca tine. Se face linişte în sufletul tău, rănile se
închid, se cauterizează...şi trăieşti universul, devii un căutător de frumos.
- În Stejarul
cu flori de cireş, autoarea vorbeşte cu ea însăşi; amintirile o strigă;
nici marginea înserării, nici flacăra lumânării nu sunt mai treze decât inima
ei;
Odaia mamei/ pe dulap parfumate/ mere
şi gutui; Amurg de vară/ o fereastră de nalbe/ fără mama; Toamnă în amurg/
grădina de la ţară/ tot pustie; vede
rufele pe sârmă şi se întreabă: unde-i
mama? bunica? Concluzionează
cu luciditate. Devine şi ea stejar, fără flori de cireş. Un stejar românesc: La ciuperci doar eu şi tata...Deschide
fereastra şi observă, că peste noapte, a înflorit iasomia. Pe malul apei/
răpuse de căldură/ sălcii pletoase...abia când calcă în roua rece, simte
fiorul singurătăţii; Desculţ
în iarbă/ nimic nu mă-nfioară/ca roua rece.
Mihaela, deşi aparent fragilă,
paradoxal este destul de puternică. Hotărâtă. Că este o femeie şi îndrăzneaţă,
se vede foarte bine din realizarea proiectului de astăzi: Sentimentul bucuriei
o domină; o face încrezătoare:
După lansare/ cireşul înfloreşte/ în grădina mea.
Are prezenţa de spirit de a trece
dintr-o realitate în alta, se naşte din nou...şi din nou, în ochii proprii, cu
dorinţa de a conjuga verbul a
scrie; de a vedea realitatea în hainele ei adevărate; simple; frumoase,
exprimate în poemul acesta, haiku,
născut din ape, din vânt, din ploaie, din nins; descifrându-l îi găseşti
frumuseţea, taina; ca un cântec de privighetoare; odată ce l-ai auzit, nu-l mai
poţi uita. În el încape multul în puţinul atât de concentrat. El cântă precum ’’pianul la răsăritul copacului
din care a fost fabricat’’Em. Brumaru.
Ca un bun observator al naturii,
Mihaela pătrunde pe uşa deschisă a scrisului, cu speranţa unei regăsiri. Şi
reuşeşte să se ascundă printre sentimente, transformând starea în cuvinte.
Linişte în parc/ pe aleea cu platani/
doar buburuze
Ziua-nvierii/ în livada cu vişini/
cântă iar cucul
De mână în parc/singurul nostru
martor/luna de gheaţă
Suflet candid şi complex, sensibil şi
puternic, întocmai ca un soare născut dintr-o altă galaxie, dăruieşte şi se
dăruieşte celor încercaţi de crudul destin.
Fukushima
Scâncet de copil/ printre ruine/ numai
speranţa
Valuri tsunami/ până şi floarea de
cireş/ cu iz de moarte
Iubit japonez/ iubirea nu ţine piept/
spaimei de moarte
Cea
care dă viaţă acestor poeme este ea însăşi. O parte a trăirii reînnodate cu
natura. Din ele răsar mii de fire, hrănesc sufletul avid de linişte; de
contemplare.
’’Suntem cea mai bună lucrare de lut,
transformată în porţelan, pe dinăuntru cu esenţă şi înpurpură’’ Raquel V.
Cărţile, ca şi oamenii îşi au traiul
lor. Mai bun sau mai rău. Cartea e percepută în funcţie de stare, pasiune, după
o plimbare singur, sau...?
Arta şi scrisul nu au patrie. Când te
îmbogăţeşti cu o carte, inima nu-ţi mai încape în piept, precum astăzi inima
Mihaelei. Această a 2-a carte, Stejarul
cu flori de cireş, îi
aduce confirmarea că se găseşte pe drumul fără deşărtăciune.
Îi doresc: Linişte. Tăcere.
Intuiţie.Percepţie. Reflecţie. Pasiune. Muncă. Contemplaţie.
Admiraţie pentru tot ce a realizat
până acum. Să se ascundă în pielea trupului, să-şi asculte bătăile inimii prin
întuneric şi să-şi ascundă tristeţea printre trandafiri.
Să creadă în scrisul ei, să făurească
multe cărţi, pentru a înseta veşnicia!
***
ÎNSENINĂRI
Florin Grigoriu
„Ridicată din iarbă,
escadrila de fluturi
se pierde în crâng.”
Dumitru Radu
Gândindu-mă la acest haiku de Dumitru Radu, scriitor din Bacău, plec în
dimineaţa lui 15 mai spre oraşul său, spre a vorbi despre fluturi-metafore sau
gânduri-fluturi apărute la o manifestare culturală organizată la complexul Muzeal
Iulian Antonescu. E vorba despre o expoziţie de
foto-haiku şi o lansare de carte de haiku de Mihaela Băbuşanu , carte
căreia îi ştiu doar titlul de pe invitaţia- program: Stejarul cu flori de
cireş.
Mi se pare un titlu curios, dar curiozitatea este
prima lecţie a omului: Ce este aici? Ce-mi spune această lume?
Mi-aduc aminte de un poem de Jules Cohn Botea scris
lângă o fotografie de la
Palatul Mogoşoaia, din prima expoziţie de foto-haiku din Bucureşti, de
acum 10 ani:
„Istorie-n piatră
coloane brâncoveneşti
cei patru feciori…”
Doamne, suntem în al 300-lea an de când Voievodul a
fost omorât, de către duşmanii neamului creştin, la
Constantinopol. El, fiii săi şi un slujbaş apropiat lui. Şi gândind la alte
necazuri dacoromâneşti, iată-ne trecând de Mărăşeşti…
Mausoleul Mărăşeşti –
istoria alternativă
uitând de eroi…
În gara Bacău sunt aşteptat de sculptorul –poet
Octavian Mareş, cel care ştie a scrie pentru copii, dar şi haiku- clipe de
trăire în 17 silabe şi tanka- momente de lirism în 31 de silabe:
„Fascinaţie –
dinspre Soare Răsare
poeme haiku.”
Da, vor fi momente de fascinaţie la expoziţia din
muzeu. Dar să nu anticipăm…
Sunt aşteptat de soţul pictoriţei Catinca Popescu,
de care mă leagă sentimentul puternic al obârşiilor şi pentru care am scris,
anul trecut, când am fost acasă la Tansa şi la Suhuleţ, sat al comunei, de unde este dumneaei, iniţiatoarea
unei tabere de pictură, haikuul în formă liberă, fiindcă nu întâmplător sunt
chemat la Bacău de
colegii-scriitori.
Aproape de cer
biserica Suhuleţilor -
şi copiii-pictori.
Cerul este în continuare plin de nori. Ameninţarea
ploii m-a însoţit tot timpul, iar marile ploi din ultima vreme erau prezente pe
câmpuri înmlăştinite şi-n apele râurilor peste care-am trecut, râuri
învolburate sălbatic- Buzăul, Putna, Trotuşul…
Cer înnorat şi la Bacău -
vederea prietenilor
mă-nseninează.
După o şedere plăcută în casa gospodarilor Popescu,
plăcută şi prin savoarea rachiului de Suhuleţ, căruia-i şade bine lângă aroma
verzei gătită ca acasă, dar şi lângă vinul roşu sprijinind plăcinta cu mărar,
brânză şi carne- reţetă care, dacă-ar fi soţia Maria sigur şi-ar scrie-n
carnetul de călătorie, cum altădată-
Vai, mânânc singur…
Oare ce-o face dragele,
mama şi Maria?
Expoziţie cu 50 fotografii color, de Constantin
Dumitru Broşu, însoţite fiecare de un grup de trei haikuuri, 150 de texte- caz
unic, demn de Guiness Book! de comentariu literar-poetic!
De ce stau mai mult la o foografie cu petale şi frunze curgând pe
Trotuş? Poate din cauza poemei de Virginia Popescu:
„Vechea dragoste –
pe apele lacului
plutesc amintiri.”
Vai, nu era Trotuşul, ci un lac, un iaz, un ştrand,
precum în heleşteul- lacul- cascada- unde sare broasca celebrului Basho, cel
care de 300 de ani- da, 300 de ani, precum sacrificiul Brâncoveanului, cărturar
de aceeaşi valoare în altă credinţă, în altă lume a iubirii dumnezee.
Şi aceasta este o valoare, o amintire, o
mângâiere-mireasmă a poemului oglindind clipa de oriunde şi de oricând, fulger
iluminând sufletului ascunse plutiri…”Lac bătrân/ saltul broaştei/ şi liniştea
tăcerii”. , citând pe Basho, într-o tălmăcire proprie, mult după Ion Acsan,
Florin Vasiliu, Aurel Rău, Mioara Gheorghe (N-a tradus ea pe francezul
Antonini, cu al său studiu vorbind de-o sută de tălmăciri ale poemului călugărlui
pribeag Matsuo Basho, mai an?)
Şi de ce lăcrimez, gândindu-mă la tata, plecat în
lumea unde sunt şi Basho, şi Florin Vasiliu, şi Vasile Smărîndescu, Ene-
Zărneşti, Mioara Gheorghe, şi alţi prieteni ai mei, unii la fel cu aceştia
scriiori, precum Mihail I. Vlad, Mihai Făget, Crişan Muşeţeanu şi ieri Mihai
Grămescu… Citesc textul lui Ildiko Juverdeanu, lângă fotografia unui cimitir şi
a unei biserici din deal
„Viţa de vie
după plecarea tatii
la timpul trecut.”
Şi alături alt poem de trei versuri, scris de Vasile
Conioşi Mesteşanu:
„Crucea tatii
luând-o la vale
pe lângă vie.”
Toate trec, se petrec. Trec pe lângă toate
fotografiile, revin, citesc, privesc, aş transcrie şi alte poeme, dar aştept a
vedea albumul fotografului-artist Constantin Broşu cu poemele-interpretări
–clipe de sinceritate, de Mihaela Băbuşanu Viorica Băluţă, Ioana Bud,
Vasile Conioşi Mesteşanu, Oana Gheorghe, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Ildiko
Juverdeanu, Dan Norea, Mara Paraschiv, Ana Urma. Le voi propune autorilor să-şi
înscrie în bibliografie un album cu toate aceste foto-haikuuri.
Se-anunţă momentul deschiderii zilei-haiku şi a
lansării, iar ziua încet-încet se duce spre seară, o zi cât un concediu, de
care mi-aduce aminte Tincuţa Horonceanu Bernevic:
„Concediu perfect –
Greierii şi bunica
Pe prispa de lut.”
Vor vorbi: Mihaela Băbuşanu , ştiind că
haikul este o respirare poetică, scurt, prin mesaj- Ambasada Japoniei în
România, doamna directoare ( „Un moment frumos această expoziţie de cultură
„Japonia departe- aproape de Bacău”, ediţia I, o bucurie a noastră!”), Laura
Văceanu, („Dinspre Marea Neagră aduc un gând al Societăţii de Haiku
Constanţa”…)
Mi-ar fi plăcut a spune un haiku al dumneaei, o
definiţie a poeziei, a artei, dar şi un fapt al mării- „Spintecând întunericul
-/ lumina farului/ noapte de noapte”, haiku apărut în revista „Albatros” a
Societăţii, reapărut în ntologia mării realizată la Constanţa mai an,
căci haijinii, aşa se cheamă autorii de haiku, publică-n reviste, cărţi,
antologii, iau premii în ţară şi peste hotare, precum Eduard Ţară, cu cele
peste o sută, în zeci de ţări, căci haikuul apropie oamenii, nu degeaba au
apreciat japonezii cu marele premiu poemul său
„Atlas geografic -- flori de cireş unind- Europa de
Asia”,după cum am menţionat în spiciul meu, unde am amintit şi de marele
Bacovia, cu haikuul descoperit de Nicolae Alexandru- Vest
„Ninge grozav
pe câmp
la abator”,
amintind şi celebrul haiku nipon, vorbind despre
stări nepaşnice, într-o vreme de demult, aemănătare cu clipele zilei de azi,
când zăngănesc armele în apropierea ţării
„Ce-a rămas
din visurile războinicilor morţi?
doar colilia pe câmp”,
într-o traducere aproximativă a poemului lui Matsuo
Basho (1644-1694)
„Iarba verii:
e tot ce-a rămas
din visele războinicilor ucişi!” (traducere de
Ioanichie Olteanu, pagina134, „Ţara cireşilor
în floare”, antologie de Ion Acsan, 1995, Editura Grai şi suflet- Cultura
Naţională)
Citez şi din cartea „Stejarul cu flori de cireş”,
de Mihaela Băbuşanu Amalanci:
„Desculţ în iarbă –/ nimic nu mă-nfioară/ ca roua
rece”
„Parcul Cancicov –/ printre petale şi fulgi/ sărut
de Anul Nou
„Cireş înflorit –/ umbra unei crengi/ dosind un
cuib cu ouă
Am aflat şi alte frumuseţi în cartea scriitoarei,
organizatoare a expoziţiei de foto-haiku, şi din cuvintele scriitoarelor Mara
Paraschiv, Virginia Popescu, Oana Gheorghe,iar despre arta ceaiului din
cuvintele şi gesturile celor două membre, ale Asociaţiei Himawari din Iaşi.
Arta ceaiului –
musafirul admiră tăcând
desenul cănii.
Sau, alfel spus, în 5-7-5 silabe:
Arta ceaiului –
kimonoul şi cana
cu-acelaşi desen.
Şi după vorbirile frumoase, discuţii în preajma
fotografiilor, haikuurilor, platourilor cu prăjituri, gest frumos din partea
unor sponsori – cofetăria băcăuană iubind scriitorii şi arta băcăuană, cărţi de la Cornel
Galben,
„Lecturi aleatorii” , vorbind de alţi locuitori ai Cetăţii Literare Bacău, unii
prezenţi şi în sala –hol a muzeului, Ioana Bud, „Flori de sânziene” („Doi
îndrăgostiţi/ citind poeme haiku –/ sub vraja lunii”), Alexandra Flora
Munteanu, „Portrete în friză”, recenzii, Sever Bodron („Se sting bătrânii,/
înţelepciunea lumii/ şi duc în palmele căuş/ lui Dumnezeu/ lumina ce le-a
dat-o.” ), Maria Bodron, „Prinţul albastru”, poeme, grafică (O, ce frumos
desenul pentru Eminescu- „Dintre galaxii şi arbori”!).
Lângă ceramica de Cucuteni
boluri cu ceai
din Soare Răsare -
imperii de timp,
imperii de cultură
Şi au fost ştiutori de lumi de demult şi de lumi
artistice de azi, numesc doar pe feericul-enigmaticul scriitor Calistrat
Costin, pe răzvrătita-îmblânzitoare de internet liric Cristina Ştefan, pe
minierul de plumb şi alte minereuri literare Ioan Prăjişteanu şi aş mai numi
scriitori, pictori, fotografi, muzeografi (toţi colegii- toate colegele
autoarei cărţii lansate), alţi cărturari, prezenţi şi în revistele băcăuane
„Ateneu” (la 50 de ani, felicitări!), „Plumb”, „13 Plus”, „Vitraliu”,
„Carpica”, ziarişi de la prezente sau foste gazete de ştiri şi cultură („Viaţa
băcăuană” , „Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Bacău Expres”, „Bacău Net”,
„Contrasens”, „Înainte”, „Oraşul meu-Bacăul”, „Aghiuţă”, „Deferlări”,
publicaţii oneştene, moineştene, pe hârtie, pe net etc), în reviste militare,
de drept, de sport, în diplomaţie, televizionişti, oameni de radio, copii…
Ce-o fi şi cu haikuul acesta?
Se-ntreabă mirat, îngândurat
Copilul, citind poeme şi imagini
Şi brusc zicând:
E ca mireasma de tei,
O clipă în suflet…
Când am ieşit din sala acestor clipe frumoase,
afară plouase.
Ploaia a trecut –
sufletul şi cerul
mai limpede.
… Iar după o reîntâlnire cu cărţi tipărite la Bacău, acasă la scriitorul- sculptor Octavian Mareş– am
răsfoit doar 17, câte silabe are haikuul -, am plecat în miez de noapte la gară
şi de-acolo la casa cui mă are de bărbat, de soţ literar şi de copil răsfăţat,
adică la mama lui Răzvan şi Bogdan, Maria şi la mama mea, Iulia, unde am ajuns
cu bine în dimineaţa de 16 mai.-14
La toţi prietenii,
Numiţi şi nenumiţi
Urarea „Banzai!”
Iar pentru cine nu ştie japoneza sau nu i-a citit
pe Ioan Timuş, Mihai Epure, Mitică Detot, Florin Vasiliu, Octavian Simu,
Floarea Cărbune şi alţi călători prin Japonia, spun în traducere: Să trăiţi
10.000 de ani! Adăugând: Să ne întâlnim la alte întâlniri literare, cum şi la
ediţia a II-a şi următoarele, sub semnul haikuului, poem al clipei, al
frumuseţii vindecătoare, al naturii ce ne iubeşte, fiindcă suntem şi noi
natură, scânteie-divină, lumină iubitoare de armonie!
Şi închei călătoria –„în literele/ scriitoarei din Bacău/, înflorind cuvinte:” sau cu vorbele lui Mihaela
Băbuşanu: „După lansare –/ cireşul înfloreşte/ în grădina mea.”
Florin Grigoriu
CRAVATA
- poem textil, obiectiv-subiectiv, în trei părţi -
„E mare lucru să ai cravată,
Poţi arăta a om cu carte!”
Zise în gândul său scriitorul
Invitat la Bacău,
La întâlnirea cu alţi suferitori
Întru-ale condeiului, penelului, portativului
Şi dălţii umblătoare prin lemn, piatră
Şi aur curgând în tipare de ei doar văzute.
„E mare lucru să ai cravată”,
Zise în gândul său scriitorul,
Pipăindu-şi gulerul cămăşii,
Dar neaflând obiectul de mătase-
„Vai, nici eu nici Maria, a mea jumătate,
N-am văzut aceasta,
În graba plecării din zori”.
II.
Toate sunt bune la Bacău,
În apartamentul familiei Popescu -
Icoanele peretelui de răsărit
Casa şi pe-ai ei ocrotesc,
Tablourile vechi şăd cuminţi pe alocuri,
Iar biblioteca poartă vertical cărţile
Celor de demult şi a celor din preajmă;
Sunt mulţi scriitori în Bacău
Şi mulţi cunosc pe pictoriţa Catinca Popescu,
O femeie tare naivă de felul ei
Şi de modul cum critici de artă,
Da, eminentul Valentin Ciucă, dar şi alţii ca el, vorbesc
În Convorbiri literare, în Plumb şi alte reviste,
Ba chiar şi-n enciclopedii de pictură din ţară,
Din China şi alte ţări, pe unde
Arta ei şi a altor albine-pictori este cunoscută-n faguri-simeze,
Premii, expuneri, vorbiri -
Şi totuşi
„Cea mai frumoasă expoziţie,
Zice tănsanul, văzut-am la Tansa
În anul de la zidire 7023 şi sus la Suhuleţ”
Mai aproape de cer,
Acolo unde în ograda bisericii,
A locului unde slujeşte preotul tânăr,
Iulian Zaltariov,
O expoziţie de pictori copii
Mereu au, odată pe an, expoziţii
Cu case, părinţi şi icoane,
Prin grija ocrotitoare a mamei-pictor Catinca
Dar,
„E mare lucru să ai cravată
Poţi arăta a om cu carte”
A om cărturar, adică om având oleacă de şcoală-
Deci, rogu-vă, domnule Popescu,
Dincolo de-ale lumii politicale,
Ah, lumea-i din nou în două-mpărţită-i,
Cei ce au şi cei ce râvnesc la cele ale altora,
La fel ca înainte de Potopul lui Noe,
Rogu-vă frumos a-mi împrumuta
O cravată,
Să se-asorteze cu-acest costum
Dat mie de jumătatea mea, Maria, pre numele ei de botez
- Cum să nu, zice
domnul Popescu
Şi astfel scriitorul,
de mine e vorba,
Doară eu am scris
poema celebră
„Doamne, mă iartă că
scriu acum poeme,
În loc să sap în
grădină la vie!”
III.
Frumos a fost la Muzeul din centrul Bacăului,
În faţă, statuia lui
Vasile Pârvan privind călătorii
Şi pe-acei ce intră,
mai rari, dar ce oameni frumoşi!- la Muzeu
Cum de astă dată,
copiii însoţiţi de părinţi,
Domnişoare şi
cavaleri însoţiţi,
Aşa cum ar zice
prietenul lor Nichita, poet studiat la şcoală,
De „leoaica lor
tânără, iubirea”
Şi scriitorii cu
Plumb în priviri
Da, Ateneul
Scriitorilor pe toţi mi-i cuprinde,
Cum şi pe cei care-au
fost şi sunt în Viaţa Băcăuană,
În Vitraliu, întru
Agora, Jurnalul Literar,
Totdeauna câte 13
Plus,
Numere prime lângă
numere prime,
Dar şi lângă numere
împărţibile, fiecăruia după cum îi este dat,
Nenumărat este
numărul lor
În Avangarda 20, azi
ai secolului, după Hristos, 21.
Fagurii cântă miere cuvintelor,
Fotograful Constantin - Dumitru Broşu
Şi alţi colegi, artişti fotografi
Iau imagini de zor,
Iar pe paravane fotografii, însoţite de câte trei poeme,
Vorbesc de stări văzute trăite.
Da, acesta-i evenimentul – fotografii însoţite de poezii -,
Foto-haiku
În preajma portretelor în creion de Miliţa Pătraşcu
Şi a vechilor vase de Cucuteni,
Iar lângă toate acestea
Două gheişe-mbrăcate, normal!, în kimonouri,
Aşteptându-ne
Să ne servească cu căniţe de ceai,
După reguli bine statornicite în sute de ani -
Bine, ceai, poezii, imagini, scriitori, critici, copii, mămici, domnişoare,
pictori, Sculptori,muzicieni
Vorba ceea, „televiziuni şi-un numeros public”
Dar unde-i, unde-i cravata?
Ah, cravata-i bine legată cu nod la gâtul scriitorului
Invitat din Bucureşti,
Acolo-s cei mari…
Plăvăr grena, haină grena, pantaloni grena,
Bocanci negri,
Se-anunţă mari vijelii, trăznete, ploi, inundaţii,
Toate venind dinspre Capitală -
(Învălmăşit curg Buzăul, Milcovul, Putna, Moldova
Furtună-i la munte
Şi cerul s-a înnegrit puternic spre răsărit)
Şi el e prevăzător -
Şi cravata?
Cravata a ascultat cuminte cuvinte, vorbă fierbinte,
Prilejuite de expoziţia de foto-haiku
Şi de cartea scrisă pre numele ei nou de Bacău,
A fetei din Băbuşa- Băceşti, Mihaela Băbuşanu,
Da, Mihaela Băbuşanu e poetă,
Dar nimeni nu a i-a citat poemul,
Când afară zarvă de ploaie crunt lovi Bacăul:
„Doi îndrăgostiţi
Izgoniţi de furtună
Un sărut fulger”.
Vorbitorul
nu a citit, din cauza cravatei poate,
Cravata- lipsei de timp, poemul paginii 59,
El citând, frumos îmbrăcat, cu cravată grena la gât, pe cămaşa grena, cu
haina grena şi Pantalonii grena, Bocanci negri…
Dar, să revenim, poemul şi-aşa e prea lung şi plictisitor,
cu multe lucruri nesemnificative,
Să-i facem nod poemului, cravata avea nodul gata făcut,
El citând doar trei poeme,
De la paginile 23, 41, şi 72,
Încolo vorbind şi de alţii,
Dar uitând a zice şi de pictura
Din cărţile-picturi ale doamnei Catinca Popescu
Şi-ale copiilor ei din Suhuleţul aproape de cer,
Da, mult mai aproape de cer sunt copiii!
Şi
cravata,cravata?
A fost dată înapoi stăpânului ei?
Nu cred, poetul uitând de cravată, el vorbind poezie
Şi-apoi
Întorcând-se, la gât fără cravată,
Aşa cum venise
În Bucureştii cei de toate zilele
Şi de toate nopţile,
Atunci când nu-i plecat pe unde se cheamă că se duce
Chemat-nechemat,
Alături de Maria, a lui jumătate,
Aşa cum se zice frumos la cărţile vechi.
Cravata
stă privind sculpturile-n lemn,
Figurinele din casa sculptorului Octavian Mareş,
Unde se-opri scriitorul, de care spune poemul,
O clipă la un pahar de vin de Scorţeni,
Fiindcă şi arta vinului e artă,
Nu numai cartea, pictura, sculptura,
Nu, domnule Popescu?
Dar întrebarea e retorică,
Domnul Popescu aşteptând şi azi cravata,
Privind paharul de ţuică de Suhuleţ, din care nu bea,
Fiindcă privitul e şi ea o artă a vieţii,
Cum şi politica şi arta conducerii automobilului,
Cu care aduse de la gară pe numitul scriitor
De Bucureşti şi alte coclauri,
Uneori cu cravată, dar cel mai adesea făr’ de cravată,
Un moft, zic unii, dar nu cei despre care vorbeşte poemul…
Şi-aici se opreşte poemul,
Neuitând a reaminti:
„E mare lucru să ai cravată,
Poţi arăta a om cu carte!”
17 mai 2014, Bucureşti