Cristina Ştefan, despre "cu Mercur în exil"

câteva considerente pe care le voi susține azi la cartea Mihaelei...poate va convingem sa veniti!

Mihaela Băbușanu- Cu Mercur în exil

Aflată la editarea celei de-a patra cărți de poezie după Adevărata fericire, 2010, Stejarul cu flori de cireș, 2014, Femeia bonsai, 2015, Mihaela Băbușanu, demonstrază prin acest al patrulea volum că poezia îi este preocupare, talent, evoluție poetică și stil.

În anul 2013, i-am publicat o plachetă de versuri în Antologia Lirei 21, A treia carte. Poezii și cred cu convingere că un îndrumător de cenaclu literar își asumă și preocuparea de a observa și susține cariera literară a membrilor săi, evoluția și perceperea operei lor, aprecierile critice și perspectiva autorilor din cenaclul respectiv. De aceea mă afu aici, la lansarea acestui volum de poezie.
Vă amintesc, în anul 2012, Mihaela scria o poezie concisă, cu tente imagistice nipone ( este un haijin înrăit) o poezie de autorefențialitate cu accente ironice și autoironice, cotidiană, deci modernă.

Sincron
Primăvara-și aleargă vestitorii
Peste locuri moarte, cu oameni anoști,
Aniversare-mi bate grăbită la fereastră
Peștii mor pe capete în ape otrăvite.

sau

Melancolie
În fiecare zi mi-e dor de tine
zilele se risipesc pe gresia
bucătăriei mele spre uitare,
îmi umplu ibricul de cafea,
din zațul acela dens
se mai înalță speranță.

Volumul lansat azi, Cu Mercur în exil, Editura Ateneul scriitorilor, are o prefață a prozatoarei Melania Cuc, in laudatio, încadrând poemele ca “file de jurnal personal caligrafiate cu cerneală secretă, enigmatice, și pe care odată ce ai reușit să le descifrezi te poți bucura de versul care curge frumos și liber.” Această definiție potrivindu-se metaforic poeziei, în general, rămâne de apreciat dacă Mihaela, prin acest volum face sau nu poezie.

Câteva argumente în susținere:

- Pornind de la titlu, Cu Mercur în exil, se relevă o însingurare, o izolare, un exil alături de Mercur, care sigur nu poate fi elementul chimic vinovat de expunerea temperaturii corpului și aș crede că nici Zeul Comertului, care nu a plecat niciodată în exil de pe planeta noastră ci se referă la Planeta Mercur, poate ca semn zodiacal, poate ca primă planetă de la soare, cea care primește lumina dătătoare de strălucire, prima, în sistemul nostru solar. Este o planetă rapidă, pentru care în culturile orientale, chineză, coreană, japoneză și vietnameză se fac referiri sub denumirea de „Steaua apei”, denumire bazată pe cele Cinci Elemente. Chiar titlul este o metaforă menită să îmbie de lectură, să deschidă curiozitatea urmărilor poetice ce vor să vină.
- Mihaela scrie o poezie modernă, axată pe stările lirice induse de viața cotidiană, dar și de un sentimentalism aparte, erosul său fiind unul bacovian, însă nicidecum fundamentat simbolic, ci având ca temei neliniștea, căutarea, dorința dintr-o anume carapace a însingurării.
“”Sufletu-mi rătăcește neîmpăcat/ prin cabana cu vedere spre munte/pag 21
Sau

“Aseară am furt o stea/de pe cerul senin/să-mi lumineze calea/întunecată de suferință/după despărțirea noastră/”
Poate că acest epic aparent să ducă la încadrarea de jurnal liric. Dar trebuie avut în vedere ce a spus încă de la începutul secolului trecut despre modernism Eugen Lovinescu, iar aplicarea acestui principiu vine și noii generații de poeți ca o mănușă.
Lovinescu trasa câteva direcții pe care să se înscrie operele literare în vederea modernizării literaturii române: evoluția prozei de la liric la epic și a poeziei de la epic la liric ( azi evoluțiile se inversează) dar și despre tematica inspirată din viața citadină și nu din cea rurală, afirmând autonomia esteticului, luptând împotriva confuziei etnic-estetic. Bine, era vorba despre controversa cu Sămănătorismul dar și azi principiile modernismului se aplică de către poeții noștri. Iar Mihaela Băbușanu este un reprezentant al poeziei moderne, cu accente citadine, volumul constituindu-se într-un cumul al stărilor poetice diferite și diverse.

- spre deosebire de spleen-ul simbolist bacovian, tinerețea Mihaelei scrie o poezie de avânt sentimental, chiar în tristețe fiind concepută, dacă la Bacovia plumbul era numitorul comun al poetului cu lumea, iată! Mihaela dă o deschidere primăvăratică acestui element.
“norii plumburii / își strâng protocolul/cu o simplă privire a sorelui/…iubirea-mi aflată pân-acum la hibernt/se trezește la viață.”
Remarc în întreg volumul o exprimare sinceră și clară, un lirism al momentului, al stării de poezie, ca o necesitate de a puncta propriul destin, de a-l clarifica. Metafora, când există face apel la personaje mitologice, Ahile, exotice, sultanul magnific, sau iubitul controversat, când pătimaș, când trădător. Din ludicul acesta al stărilor transmise, Mihaela transfigurează propriul personaj, ea, între axe lirice gravitând poezia sa.

Salut noul volum al Mihaelei ca pe o treaptă în cariera sa literară, o treaptă stabilă cucerindu-i pasul spre alte reușite literare, ca un reper vizibil într-ul destin al liricii băbușene.

Pag 57 JURNAL

CRISTINA ȘTEFAN, 10 MARTIE 2016