"Indiferent de cauzele care ar fi putut să-l provoace şi de tipologia în care ar putea fi inclus, exilul ca opţiune, ca salvare, destin, terapie, revanşă, refuz, regăsire, aventură, fugă, ca pedeapsă etc., exilul din „dor de ducă”, din întâmplare, lehamite, frică, curaj, din motive sociale, politice, economice, din cauza războiului, din motive profesionale etc., fenomenul-exil poartă în labirintul său de ipoteze, geniul eşecului. Un paradox tragic! Putem spune cât geniu al eşecului, atâta capacitate de sublimare a exilului interior/ auctorial în Operă, atâta încărcătură dilematică şi interogativă în scriitură. Orice tip de exil este un exerciţiu benevol de luciditate tragică, iar orice scriitor este în ultimă instanţă, un (auto)exilat în Text.
Este şi cazul poetei Mihaela Băbuşanu. Personal nu cred că există exil, există doar exilaţi! Atâta timp cât avem libertatea de a opta, atâta timp cât din timpuri imemoriale, credinciosul revendică dreptul fundamental la exilul interior, ecuaţia vieţii nu ne obligă, cel puţin teoretic, să devenim „străini”. Fără să pretindem că putem explica (re)sursele lui ontologice, susţinem că orice tip de exil oferă şansa unei renaşteri în ordinea spiritului. Exilul ca dilemă interioară al autoarei volumului „cu Mercur în exil” este revelator în acest sens. Poeta „împăcată cu nefericirea” încearcă să tragă după sine „toate iluziile şi visele de copil” (v. Orizonturi, p.73), să evadeze liric în exilul auctorial, să caute sisific „iubiri istorice” cu un (im)posibil Achile postmodern (v. Iubire istorică, p.38), un tip prezumtiv invulnerabil, dar sclav al propriilor pasiuni. Se ştie, printre altele, despre personajul lui Homer, că ar fi fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-ar fi inspirat pe filosoful german Fr. Nietzsche, încât năzuinţele Mihaelei B. se explică ca „proprietăreasă” (v. p.49) al unui „Salon pentru înfericire”, neocolit însă de „ploaia cu miros de uitare” (v. Meteo, p.40). Exilul interior al poetesei din imaginarii codri ai Vasluiului, împreună cu Mercur, zeul roman al comerţului, nu pare să fie de bun augur pentru viaţa personală. Sugerează mai curând existenţa unei lumi mercantile, în care totul se vinde şi se cumpără, în care interesul personal primează, iar egoismul natural este fatal. În aceste condiţii, (auto)exilul moral şi existenţial se impune de la sine, iar spaţiul privat al sufletului devine pentru scriitoare, izvorul creaţiei. Răul general care o obligă să evadeze în sine este potenţat, în cazul Mihaelei Băbuşanu, fie din neputinţa de a fi singură (v. Iudă, p.22), fie din „frică din ziua de mâine” (v. Frică, p.72), dar mai ales din convingerea intimă a autoarei, că „infernul sunt ceilalţi”. Nevoia subiectivă de a experimenta poetica începutului continuu pleacă şi din sentimentul de înstrăinare faţă de establishment-ul (social sau intelectual), din revolta celui dornic de a se exila din orgoliu, împotriva lumii de baştină, care nu-i mai satisface orizontul de aşteptare: „Mi-am îmbrăcat hainele de duminică,/ Diploma şi abilităţile mi le-am îndesat/ Într-un buzunar/ Dealul „Bolescu”, lunca, livada/ şi pădurea printre farduri,/ Pe mama, tata şi fraţii la vedere, în portvizit./ Am luat cu mine doar surâsul/ nesigur şi enigmatic;/ În urma mea pârâu de lacrimi/ În faţă neprevăzutul.” (Dezrădăcinare, p.17).
După părăsirea locului natal (Băbuşa, jud. Vaslui), autoarea volumelor Adevărata fericire, 2010; Stejarul cu flori de cireş, 2014; Femeia bonsai, 2015, (re)descoperă că oriunde s-ar afla şi orice ar face îi este imposibil să evadeze din sine. Spre norocul poeziei, Eul se simte permanent asediat de sine însuşi şi de emanaţiile sinelui (v. Negustorie, p.29; Aniversare, p.18; Rurală, p.25; Negustorie, p.29; Dorinţă, p.26; Străinul, p.33 etc.). Desigur, nu admite alternativa: „infernul sunt eu”, deşi luciditatea naşte conştiinţa dubitativă, iar aceasta la rându-i provoacă drama exilatei. Revelaţia asedierii Eu-lui de către sine potenţează efectele tragice ale unui sentiment de singurătate funciară, care-i alimentează starea de exil şi-i luminează straniu „o expoziţie permanentă a nefericirii”(v. Expoziţie, p.41). Să nu uităm, deşi este mama neliniştii, singurătatea este starea ideală a creatorului! Creăm în singurătate. Celelalte teme şi motive transfigurate urmând estetica romantismului (pre)eminescian (dezrădăcinarea, iubirea, înstrăinarea, fericirea, despărţirea, moartea, prietenia, străinul, visul, aşteptarea, nostalgia locului natal, zădărnicia, copilăria etc.) potenţează dilemele exilului interior şi confirmă aserţiunea lui Lichtenberg: „oriunde ne ridicăm privirea, nu ne vedem decât pe noi înşine”. Aceeaşi stare de exil îi permite autoarei vol. „cu Mercur în exil” iluminarea de sine, ce-i (re)confirmă orizontul eşecului şi-n acelaşi timp posibilitatea unui nou început: „Mă simt eşuată/ La margine de lume,/ Surâsul tău luminos/ Nu mai este la cârmă.// Destrămată ca un vis/ La ivirea zorilor/ Sunt cel mult rouă;/ Nisipul se zvântă şi el.// Totuşi, nu mi-ai cerut/ Să-ţi restitui clipa comună;/ Ce a rămas e doar al meu,/ Nu se mai împarte.” (v. Sirenă, p.32).
Cititorul va fi observat că adevărul ultim despre lume (inclusiv, lumea de dincolo) este în adâncul Eul-lui. Totul este în noi, aceasta pare să fie (re)descoperirea Mihaelei Băbuşanu.
Desigur că acest „tot” trebuie căutat cu luciditate în noi înşine! El nu se revelă cu de la sine putere. Doar cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte lumea. În acest sens, nimic nu mi se pare mai eficient pentru un poet dezrădăcinat, de tipul Mihaelei B., decât intros-pecţiile generate de melancolia exilului interior. Dar, ce poet nu ajunge, mai devreme sau mai târziu, înstrăinat de sine însuşi?! „Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte”, se confesa şi romanticul Eminescu. De parcă s-ar fi cunoscut vreodată? Deocamdată, deşi vegheată din „cimitirul străbun”, de tată, mamă şi bunic (v. Doar tata, mama şi bunicul, p.70) şi obsedată de interogaţia fiecărui poet, „Oare cine îmi va citi poeziile?”, autoarea „îşi ajunge sieşi, ca însuşi Dumnezeu” şi- şi sublimează anxietăţile neprevă-zutului într-un exil auctorial eficient pentru scriitură. Ontologia singurătăţii („vreau să fiu complet singură/ nouă şi gata de un nou start.”) configurează ideea că (auto)exilatul din Băbuşa nu se are ca duşman autentic decât pe sine însuşi. Aşa se şi explică trăirile Eu-lui poetic, într-un prezent închis asupra lui însuşi: „Am fost/ Peste trei mări/ Şi peste trei ţări,/ Am străpuns turbulenţe/ am descifrat coduri secrete,/ Am bătătorit cărări necunoscute/ Şi am dansat pentru tine./ Am văzut primul licăr/ Şi-apoi a trebuit să plec/ Tânjind după ce ar fi putut fi.// Chiar şi acum/ Te mai caut pe cerul senin/ Rătăcind printre stele.” (v. Străinul, p.33).
Cu o sensibilitate specific feminină, Mihaela Băbuşanu are instinctul secret al poetului de a nu căuta „lucrurile în sine”, ci de a se căuta pe sine în lucruri/ lume. Se ştie: cine se caută pe sine găseşte lumea, iar cine caută lumea se găseşte pe sine. Exilul în propria lume, mai ales împreună cu nestatornicul şi cameleonicul Mercur, este în opinia noastră, cel mai eficient exil auctorial.
Desigur, poeta un produs al şcolii de literatură Vaslui-Bârlad-Bacău, nu face decât să continue nume de referinţă din literatura lumii. „În noi este Totul”, susţinea şi Holderlin în Hyperion, iar Eminescu era chiar mai tranşant: „Fără Eu nu există Dumnezeu”.
Cu siguranţă, fără plecarea din Băbuşa natală, Mihaela nu ar fi putut repeta surâsul enigmatic al exilului auctorial. Nimic nou în istoria literaturii! La fel de înstrăinat, dezrădăcinat şi anxios se simţea şi Ion Creangă, când a schimbat Humuleştiul cu Broştenii, Tg. Neamţ şi Iaşi, când a fost părăsit de Bădiţa Mihai… Sublimarea originală a exilului interior, în exilul auctorial face diferenţa. Din exilată în viaţă, poeta-sirenă Mihaela Băbuşanu ajunge exilată în Text. Se ştie, soarta nu răpeşte ce nu a dat! Dacă pentru muritori nu există, era convins Homer, ceva mai rău decât pribegia, pentru scriitorul ce se visează veşnic, exilul, dilematic prin excelenţă, poate fi considerat o adevărată binecuvântare dumnezeiască. Surâsul exilului auctorial este însăşi scriitura bine colorată în cazul Mihaelei, de mercantilismul şi cameleonismul lui Mercur!"
* Mihaela Băbuşanu, „cu Mercur în exil”, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău,
Este şi cazul poetei Mihaela Băbuşanu. Personal nu cred că există exil, există doar exilaţi! Atâta timp cât avem libertatea de a opta, atâta timp cât din timpuri imemoriale, credinciosul revendică dreptul fundamental la exilul interior, ecuaţia vieţii nu ne obligă, cel puţin teoretic, să devenim „străini”. Fără să pretindem că putem explica (re)sursele lui ontologice, susţinem că orice tip de exil oferă şansa unei renaşteri în ordinea spiritului. Exilul ca dilemă interioară al autoarei volumului „cu Mercur în exil” este revelator în acest sens. Poeta „împăcată cu nefericirea” încearcă să tragă după sine „toate iluziile şi visele de copil” (v. Orizonturi, p.73), să evadeze liric în exilul auctorial, să caute sisific „iubiri istorice” cu un (im)posibil Achile postmodern (v. Iubire istorică, p.38), un tip prezumtiv invulnerabil, dar sclav al propriilor pasiuni. Se ştie, printre altele, despre personajul lui Homer, că ar fi fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-ar fi inspirat pe filosoful german Fr. Nietzsche, încât năzuinţele Mihaelei B. se explică ca „proprietăreasă” (v. p.49) al unui „Salon pentru înfericire”, neocolit însă de „ploaia cu miros de uitare” (v. Meteo, p.40). Exilul interior al poetesei din imaginarii codri ai Vasluiului, împreună cu Mercur, zeul roman al comerţului, nu pare să fie de bun augur pentru viaţa personală. Sugerează mai curând existenţa unei lumi mercantile, în care totul se vinde şi se cumpără, în care interesul personal primează, iar egoismul natural este fatal. În aceste condiţii, (auto)exilul moral şi existenţial se impune de la sine, iar spaţiul privat al sufletului devine pentru scriitoare, izvorul creaţiei. Răul general care o obligă să evadeze în sine este potenţat, în cazul Mihaelei Băbuşanu, fie din neputinţa de a fi singură (v. Iudă, p.22), fie din „frică din ziua de mâine” (v. Frică, p.72), dar mai ales din convingerea intimă a autoarei, că „infernul sunt ceilalţi”. Nevoia subiectivă de a experimenta poetica începutului continuu pleacă şi din sentimentul de înstrăinare faţă de establishment-ul (social sau intelectual), din revolta celui dornic de a se exila din orgoliu, împotriva lumii de baştină, care nu-i mai satisface orizontul de aşteptare: „Mi-am îmbrăcat hainele de duminică,/ Diploma şi abilităţile mi le-am îndesat/ Într-un buzunar/ Dealul „Bolescu”, lunca, livada/ şi pădurea printre farduri,/ Pe mama, tata şi fraţii la vedere, în portvizit./ Am luat cu mine doar surâsul/ nesigur şi enigmatic;/ În urma mea pârâu de lacrimi/ În faţă neprevăzutul.” (Dezrădăcinare, p.17).
După părăsirea locului natal (Băbuşa, jud. Vaslui), autoarea volumelor Adevărata fericire, 2010; Stejarul cu flori de cireş, 2014; Femeia bonsai, 2015, (re)descoperă că oriunde s-ar afla şi orice ar face îi este imposibil să evadeze din sine. Spre norocul poeziei, Eul se simte permanent asediat de sine însuşi şi de emanaţiile sinelui (v. Negustorie, p.29; Aniversare, p.18; Rurală, p.25; Negustorie, p.29; Dorinţă, p.26; Străinul, p.33 etc.). Desigur, nu admite alternativa: „infernul sunt eu”, deşi luciditatea naşte conştiinţa dubitativă, iar aceasta la rându-i provoacă drama exilatei. Revelaţia asedierii Eu-lui de către sine potenţează efectele tragice ale unui sentiment de singurătate funciară, care-i alimentează starea de exil şi-i luminează straniu „o expoziţie permanentă a nefericirii”(v. Expoziţie, p.41). Să nu uităm, deşi este mama neliniştii, singurătatea este starea ideală a creatorului! Creăm în singurătate. Celelalte teme şi motive transfigurate urmând estetica romantismului (pre)eminescian (dezrădăcinarea, iubirea, înstrăinarea, fericirea, despărţirea, moartea, prietenia, străinul, visul, aşteptarea, nostalgia locului natal, zădărnicia, copilăria etc.) potenţează dilemele exilului interior şi confirmă aserţiunea lui Lichtenberg: „oriunde ne ridicăm privirea, nu ne vedem decât pe noi înşine”. Aceeaşi stare de exil îi permite autoarei vol. „cu Mercur în exil” iluminarea de sine, ce-i (re)confirmă orizontul eşecului şi-n acelaşi timp posibilitatea unui nou început: „Mă simt eşuată/ La margine de lume,/ Surâsul tău luminos/ Nu mai este la cârmă.// Destrămată ca un vis/ La ivirea zorilor/ Sunt cel mult rouă;/ Nisipul se zvântă şi el.// Totuşi, nu mi-ai cerut/ Să-ţi restitui clipa comună;/ Ce a rămas e doar al meu,/ Nu se mai împarte.” (v. Sirenă, p.32).
Cititorul va fi observat că adevărul ultim despre lume (inclusiv, lumea de dincolo) este în adâncul Eul-lui. Totul este în noi, aceasta pare să fie (re)descoperirea Mihaelei Băbuşanu.
Desigur că acest „tot” trebuie căutat cu luciditate în noi înşine! El nu se revelă cu de la sine putere. Doar cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte lumea. În acest sens, nimic nu mi se pare mai eficient pentru un poet dezrădăcinat, de tipul Mihaelei B., decât intros-pecţiile generate de melancolia exilului interior. Dar, ce poet nu ajunge, mai devreme sau mai târziu, înstrăinat de sine însuşi?! „Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte”, se confesa şi romanticul Eminescu. De parcă s-ar fi cunoscut vreodată? Deocamdată, deşi vegheată din „cimitirul străbun”, de tată, mamă şi bunic (v. Doar tata, mama şi bunicul, p.70) şi obsedată de interogaţia fiecărui poet, „Oare cine îmi va citi poeziile?”, autoarea „îşi ajunge sieşi, ca însuşi Dumnezeu” şi- şi sublimează anxietăţile neprevă-zutului într-un exil auctorial eficient pentru scriitură. Ontologia singurătăţii („vreau să fiu complet singură/ nouă şi gata de un nou start.”) configurează ideea că (auto)exilatul din Băbuşa nu se are ca duşman autentic decât pe sine însuşi. Aşa se şi explică trăirile Eu-lui poetic, într-un prezent închis asupra lui însuşi: „Am fost/ Peste trei mări/ Şi peste trei ţări,/ Am străpuns turbulenţe/ am descifrat coduri secrete,/ Am bătătorit cărări necunoscute/ Şi am dansat pentru tine./ Am văzut primul licăr/ Şi-apoi a trebuit să plec/ Tânjind după ce ar fi putut fi.// Chiar şi acum/ Te mai caut pe cerul senin/ Rătăcind printre stele.” (v. Străinul, p.33).
Cu o sensibilitate specific feminină, Mihaela Băbuşanu are instinctul secret al poetului de a nu căuta „lucrurile în sine”, ci de a se căuta pe sine în lucruri/ lume. Se ştie: cine se caută pe sine găseşte lumea, iar cine caută lumea se găseşte pe sine. Exilul în propria lume, mai ales împreună cu nestatornicul şi cameleonicul Mercur, este în opinia noastră, cel mai eficient exil auctorial.
Desigur, poeta un produs al şcolii de literatură Vaslui-Bârlad-Bacău, nu face decât să continue nume de referinţă din literatura lumii. „În noi este Totul”, susţinea şi Holderlin în Hyperion, iar Eminescu era chiar mai tranşant: „Fără Eu nu există Dumnezeu”.
Cu siguranţă, fără plecarea din Băbuşa natală, Mihaela nu ar fi putut repeta surâsul enigmatic al exilului auctorial. Nimic nou în istoria literaturii! La fel de înstrăinat, dezrădăcinat şi anxios se simţea şi Ion Creangă, când a schimbat Humuleştiul cu Broştenii, Tg. Neamţ şi Iaşi, când a fost părăsit de Bădiţa Mihai… Sublimarea originală a exilului interior, în exilul auctorial face diferenţa. Din exilată în viaţă, poeta-sirenă Mihaela Băbuşanu ajunge exilată în Text. Se ştie, soarta nu răpeşte ce nu a dat! Dacă pentru muritori nu există, era convins Homer, ceva mai rău decât pribegia, pentru scriitorul ce se visează veşnic, exilul, dilematic prin excelenţă, poate fi considerat o adevărată binecuvântare dumnezeiască. Surâsul exilului auctorial este însăşi scriitura bine colorată în cazul Mihaelei, de mercantilismul şi cameleonismul lui Mercur!"
* Mihaela Băbuşanu, „cu Mercur în exil”, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău,
