Un ziarist şi scriitor de care foarte puţini au auzit este şi băcăuanul Eugen
Vaian, personalitate a secolului XIX, mort la doar 27 de ani.
Din
“Dicţionarul General al Literaturii Române” al Academiei Române aflăm despre
Vaian că s-a născut la 2 noiembrie 1870 la Bacău (d. 25 august 1897,
Compertrix, Franţa), prin mamă fiind înrudit cu George Bacovia şi
profesorul Grigore Tăbăcaru, că a învăţat la Bacău şi Buzău, iar la 16
ani fuge de acasă cu o trupă de teatru.
Iată
ce scria despre Vaian în „ Foaia
Populară”, Publicaţie Enclopedică Săptămânală, anul II, nr 8, 21 Februarie
1899, la Rubrica „Scriitori Români” la un an de la moartea sa:„Dăm astăzi portretul regretatului literat şi
ziarist Eugen Vaian, mort anul trecut la Paris, în nişte împrejurări dureroase, departe de ţară şi de toţi acei pe
care i-a iubit.Vaian s-a născut în 187o în oraşul Bacău unde şi-a petrecut o
copilărie răsfăţată, care nu prevestea
într-un nimic nimic viitorul lui sbuciumat. Înzestrat cu o simţire aproape
feminină, de o susceptibilitate rară, fără cea mai mică noţiune de practică a
vieţei, modest, blând, sfiicios, a fost predestinat înfrângerilor.”
Autorul
mai multor cărţi („După natură. Artiştii“, Roman, 1890; „Fin de siecle“,
Bucureşti, 1892; postum „Proză şi
versuri”, prefaţă de Socrate Georgescu“, Bucureşti, 1899), dar şi traducător al
unor autori francezi şi ruşi. Pasiunea pentru jurnalism dar şi pentru ideile epocii l-au făcut să
scrie la mai multe publicaţii naţionale din care a reuşit să-şi asigure traiul
de zi cu zi: Adevărul, Bucureşti, Ţara, Ilustraţiunea Română, Românul.
Dicţionarul General al Literaturii Române (volumul 7, 2009) al Academiei Române
îl pune în rândul marilor autori români.. Potrivit regretatului Eugen Şendrea,
Eugen Vaian s-a născut la Bacău, într-o mică căsuţă cu pereţi văruiţi. Tatăl
său, Ionachi Vaiant era angajat casier dar mama sa, Zoia era fiica unui boier
din comuna băcăuană Bogdăneşti (Grigore Muste). „Urmează clasele primare sub îndrumarea marelui dascăl Constantin
Platon, la Şcoala de băieţi nr 1, apoi două clase la Gimnaziul de Băieţi. Aici
îşi pune prima oară în valoare talentul de gazetar şi literat, scoţând un ziar
litografiat, cu fapte, date şi poezii ale copiilor, care va face mare vâlvă“,
scria Eugen Şendrea, în „Istoria
Necunoscută a Bacăului“, carte apărută la Editura Vicovia, în 2013. Mai
târziu, la doi ani după moartea lui Eugen Vaian, în 1899, Socrate Georgescu,
care i-a prefaţat o carte jurnalistului băcăuan, afirma: „Are în sânge spiritul de aventură. La 16 ani părăseşte casa părintească
şi devine actor“. După doar doi ani, renunţă la trupa de teatru şi urmează
alte cursuri la Brăila. Pasionat de noile idei ale epocii dar şi de soarta
muncitorimii, scoate în 1888 publicaţia „Unirea muncitorilor”, ziar pe
care-l conduce câteva luni
iar în 1889, la Roman, împreună cu
G. Ibrăileanu şi Panait Muşoiu, scoate revista „Şcoala nouă”. În aceeaşi
perioadă a colaborat la „România viitoare”, ziarul editat de Panait Muşoiu la
Brăila, în anii 1889-1890 a lucrat în redacţia ziarelor liberale „Vocea
Romanului” şi „Moldova”. Vaian a scris la ziarele Adevărul, Românul, Ţara, Liga
ortodoxă, Ilustraţiunea română, Pressa (editat de el), Săptămâna ilustrată
(înfiinţat tot de el).
„La 22 de ani este corespondentul mai multor
ziare din capitală. La Bucureşti publică „Fin de Siecle“ şi îi traduce cartea
lui Turgheniev- „Întâia dragoste“. Momentul care avea să-i hotărască destinul a
fost dragostea şi căsătoria cu Libertatea Pruteanu (1873-1969), fiica
unui medic din Moineşti, pasionată de artă şi literatură. Ulterior ea va deveni
scriitoare, sub numele de Laura Vampa. Îi cere mâna şi căsătoria are loc pe 18
decembrie 1892, la Paris. Atrasă şi ea de literatură şi presă, va publica sub
numele de Laura Vampa. Cât timp au stat în Bucureşti, cei doi vor scoate o nouă
publicaţie- „Săptămâna Ilustrată“. Alexandru Macedonski, impresionat de stilul
şi dăruirea lui Eugen Vaian pentru presă, îl numeşte redactor la „Liga
Ortodoxă“. Pleacă cu soţia la Paris pe jos, pentru a-l întâlni pe Emile Zola,
cu care avea plan să scoată o nouă revistă Ultimii ani din viaţă Eugen Vaian
şi-i petrece în Elveţia şi în Paris. Dealtfel, spre Capitala Franţei pleacă pe
jos împreună cu soţia. Potrivit
surselor care au stat la baza Dicţionarului General al Literaturii Române, în
anii 1895-1896, Vaian ar fi făcut contabilitate la Mesageria Internaţională a
Franţei. Apoi, a avut şansa să îl cunoască pe marele scriitor naturalist Emile
Zola (1840-1902), cu care visa să facă mai multe proiecte literare şi să scoată
o revistă”.(Mircea Merticariu în https://adevarul.ro/, 16 octombrie
2015).
După o şedere cu soţia sa, Laura
Vampa, în Elveţia (la Zurich şi Lausanne), şi un popas făcut la Geneva (unde
găseşte o slujbă la librăria unui francez), Vaian ajunge singur (pe jos!) la
Paris, unde a intenţionat să se întâlnească cu celebrul prozator Emile Zola şi
să facă un ziar aşa cum îşi visa. Dar visurile i s-au năruit rând pe rând. A
făcut contabilitate prin capitala Franţei (la Mesageria Internaţională, condusă
de M. Buziano, s-a întâlnit cu Zola dar, bolnav de tuberculoză şi demoralizat
că nu i se împlinesc toate visurile, se sinucide, aruncându-se sub roţile unui
tren care circula pe ruta Paris – Azincourt, trupul fiindu-i găsit ulterior, în dimineţa zilei de 26 august 1897, pe raza
comunei Compertix şi îngropat apoi în cimitirul unui sat din arondismentul
Chalon. A lăsat o scrisoare către soţie prin care îşi motiva gestul. Deşi extrem de talentat, din cauza unei
hipersensibilăţi accentuate, el nu a reuşit să îşi depăşescă condiţia şi nici
vicisitudinile vieţii scriind articole
pătimaşe prin ziarele vremii, versuri epigonice, încercări de roman
(“Măritată”, publicat în revista “Săptămâna ilustrată”), instantanee din viaţa
celor umili şi multe traduceri din franceză. A tradus (din franceză) aşa cum
amintea şi ziaristul Mircea Merticariu romanul lui Turgheniev “Întâia
dragoste”, romanul “Fraţii vitregi” al lui Maupassant, dar şi din Emile Zola,
Alphonse Daudet, Gustave Flaubert, Giacomo Leopardi. O parte din textele sale
au fost semnate şi cu pseudonimul Şt. Scurtu.
Iată
ce se scrie în continuare despre Vaian în acelaşi articol din „Foaia populară”,
februarie 1899: „În ceea ce priveşte aranjarea
estetica a unei gazete era de neîntrecut. Şi la diferitele ziare pe
unde-a scris a înfiinţat rubrică cu deosebit succes. În 1892 se căsători cu Laura
Vampa, distinsa scriitoare, şi această căsătorie a contribuit mult la
desfăşurarea talentului său. Idealul său era de a face un ziar popular , după
exemplul şi spiritul ziarelor din străinătate.Dar aceasta trebuia să rămână
vecinic un vis neîmplinit, România fiind o ţară mică şi deci neîndestulătoare
pentru sacrificii aşa de uriaşe.Dar Vaian, stăpânit de pasiunea idealului său
măreţ, nu-şi putea da seama de realitate. Înfiinţă ziarul „Presa” la care nu
numai că-ţi risipi puterile lui de intelectual, dar îşi îngropă pân la cel din
urmă ban. Când văzu că nu mai poate lupta pentru a-şi susţine idealul, încercă
o aşa de mare zguduire că fu pe cale de
a-şi pierde minţile.Atunci plecă din ţară, nadăjduind să uite, să reînceapă în
altă parte o nouă viaţă. Poate ar fi isbutit dacă simţirea lui nu l-ar fi
trădat şi de astă-dată. Departe de copiii săi şi de o tovarăşă devotată, mâhnit
că nu poate să-i aducă lângă dânsul mai curând, de teamă să nu înnebunească de
durere, a preferit să se omoare aruncându-se într-un moment de disperare
înainte unei locomotive. Acesta a fost tragicul sfârşit al unei vieţi
sbuciumate şi îndurerate”.
Un
scriitor interesant (şi prin biografie dar şi prin scrisul său) – o “fire evazionistă şi temperament
hipersensibil, cititor pasionat de literatură senzaţională, dar şi admirator
fanatic al lui Eminescu”, cum îl caracterizează filologul Stănuţa Creţu.
Un
destin frânt înainte de vreme, o victimă a vremurilor, orânduielilor şi poate a
oamenilor indiferenţi pe care i-a întâlnit în calea scurtei sale vieţi.
Soţia
sa, moineşteanca Laura Vampa revine definitiv în ţară, unde desfăşoară o
activitate literară până în 1933. Publică lucrările: „Cronici feminine,
Bucureşti“, 1905, „La noi în sat! Teatru de copii cu cântece şi danturi
naţionale“, Bucureşti, 1916, „Ce mai învăţăm la şcoală? Oropsiţii“, Bucureşti,
1924, „Din lumea celor mici“, şi „Răducu şi Nuşa la ţară“, Bucureşti,
1933. Se stinge la 96 de ani, în Bucureşti.
„În scrierile sale, -şi Vaian a scris multe
bucăţi bune, pline de vervă,- respiră minunat de bine sufletul autorului.Toate
sunt pline de o melancolie amară , de o ironie ascuţită:căci aşa sunt cei care
suferă” iar versurile de mai jos sunt parcă epilogul şi finalul potrivit al
acestei scurte şi zbuciumate poveşti de viaţă:
„Cum
me perdusem printre pietre
Ce
stau mormintelor în faţă!
Uimit
de liniştea din juru-mi
Uitasem
dragostea de viaţă.
Prin
şoapta sălciei pletoasă
Un
glas de-aramă străbătu;
Chemând
cu vocea-i plângătoare.
„Hai,
vin şi tu!...Hai vin şi tu!”(Eugen Vaian).
Mihaela
BĂBUŞANU
UZP,
Filiala Bacău
https://uzp.org.ro/41082/in-memoriam-eugen-vaian/?fbclid=IwAR0cFlfdKmnxk74-svyOPpYsPHj8fnzjB96XseOM0dKnt_Uw2ByOyximiD4
