„Mi-am început cariera
de cronicar sportiv, acoperit sub pseudonimul Belphegor, în urmă cu 45 de ani;
am o oarecare experienţă, dar, ca de obicei, nu sînt dispus să trag vreo
concluzie. Mă feresc de concluzii în toate problemele, inclusiv în
sport.Adevărul cel mai presant care mi se impune de cîte ori îmi încep cronica,
în fiecare joi de dimineaţă, este simplu, deloc fastuos, totuşi de neclintit:
nu poţi să scrii pe placul tuturor celor care te citesc pe sticlă sau pe hîrtie.
Ziaristul, chiar ditamai scriitorul, care scrie obsedat să facă unanimitate
pozitivă de păreri şi gusturi ar trebui să se lase de meserie.Dacă îţi respecţi
pixul – şi asta presupune un grad înalt de humor – e obligatoriu să ştii şi să
nu te sperii că nu poţi mulţumi toate galeriile mai mult sau mai puţin
fanatice, dar care şi ele trebuie respectate. Fiindcă nu am iluzia
obiectivităţii în lumea de azi, ţin morţiş să se înţeleagă că nu sînt un
fanatic al punctelor mele de vedere.Ţin doar cu Progresul, dar el, cu P sau p,
s-a pierdut undeva în obscuritate. Mi se impută demult că „nu ştiu să sar la
beregată”. Nu ştiu şi nici nu vreau să învăţ. În tot ce e non-violenţă,
non-vulgaritate, contaţi pe mine!”
Da, acesta este Radu
Cosaşu, cel care şi-a arătat vocaţia şi talentul de scriitor încă înainte de a
împlini 20 de ani, devenind, mai apoi, după anii 60 şi până azi, unul dintre
cei mai apreciaţi autori români de nuvele și ziariști.
Pe numele său adevărat Oscar Rohrlich, s-a născut la 29 octombrie 1930, în
Bacău, într-o familie de evrei, cu bunici care avuseseră un atelier de pălării
și tatăl avocat.
Absolvă liceul la București, în 1948, și încă de atunci începe activitatea
gazetărească, fiind reporter la Revista elevilor. Urmează un an de studii la
Facultatea de Litere (1948-1949) și este recrutat pentru Școala de Literatură
și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1952-1953). Ajunge redactor la Scânteia
Tineretului (1949), mai apoi lucrează ca frezor la Uzinele Timpuri Noi (în
1950, din cauza unchiului Marcel, un frate al tatălui său, emigrat în Austria
și acuzat că e spion imperialist).
Face armata la „Cavalerie” și scrie
la „Ziarul de aramă” din Cluj, lăsat
la vatră cu gradul de sergent major (1952), reîntors la „Scânteia Tineretului”
(1953) și dat afară din presă în 1956 pentru „teoria adevărului integral”,
lansată la unica ediție a Congreului Tinerilor Scriitori (misiunea
scriitorilor, zicea aniversatul nostru, ar fi fost să nu ascundă neîmplinirile
și greșelile procesului de construcție a socialismului, ci să le dezvăluie).
După mai bine de un deceniu în care e fost exclus din presă, timp în care a
locuit pe strada Popa Nan, acasă la ultima rudă neemigrată în Israel, mătușa
Sanseverina, a fost reprimit ca redactor la revista Cinema (din 1968 până în
1988). Totodată deține temporar rubrici fixe la revistele România literară,
Tribuna, Flacăra, precum și la ziarele „Sporul” și „Informația Bucureștiului”,
uneori semnând cu pseudonimul Belphegor.
Ca scriitor debutează cu un volum de proză patriotică, în 1952, însă adevărata
afirmare se produce o dată cu editarea volumului de proză satirică „Maimuțele personale”, în 1968. De
atunci, a scos volume în care a adunat articole și eseuri reportericești, a
editat volume care se înscriu într-un ciclu autobiografic de nuvele și câteva
piese de teatru, urmând ca în 1993 să fie co-fondator (alături de Andrei Pleșu,
Tita Chiper și Zigu Ornea) al revistei săptămânale Dilema, devenită din 2004 „Dilema
veche”.
În prezent, continuă să colaboreze la diverse publicații, între care „Dilema
veche” și „Gazeta sporturilor”. “Mă uit
la mine ca la un ziar în care fiecare știre mi se pare senzațională, istorică
și fără precedent.” (Radu Cosașu,
Opere I, Alți doi ani pe un bloc de gheață, Polirom, 2008, pagina 471) . Fără
îndoială aşa trebuie să îl privim şi noi: ca pe un om senzaţional, fără
precedent, cu un loc extrem de clar şi bine definit în istoria literaturii şi
jurnalismului românesc.
De-a lungul carierei i-au fost
decernate numeroase premii (între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei, în
1973, și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1971 și 1981), la 30
martie 2004 fiind distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer,
conferit de Președintele României, Ion Iliescu.
„(…) Arta mea s-a născut din teamă./ Am
debutat ca fricos și am creat pentru/ a birui această frică. Alt scop n-am avut.(…)”
(Radu Cosașu, Opere II, O viețuire cu
Stan și Bran, Polirom, 2009, pagina 25)
Din punctul meu de vedere este îndemnul cel mai bun, motivaţia perfectă
pentru cei talentaţi măcinaţi de temeri, exemplul cel mai bun de reuşită, de înfrângere fără drept de
apel al fricilor de orice gen, de triumf al vieţii, al talentului, al geniului.
În perioada 1991-1997, Radu Cosaşu a analizat, cu mult humor şi însufleţire,
evenimentele săptămînale din sportul-rege, în editorialele pentru „Fotbal plus”.
„După spusele unor
psihologi de talie mondială, curiozitatea ar fi la fel de importantă ca
gimnastica de dimineaţă în menţinerea sănătăţii şi a puterii de a trăi pînă la
adînci bătrîneţi, fireşte, dacă acestea fac parte din obiectivele vieţii
dumneavoastră. Un scriitor american cum n-au fost doi, ajuns întreg şi voinic
la vîrsta de 80 de ani, socotea şi el că fără un puternic sentiment de
curiozitate – de pildă, a citi în fiecare dimineaţă ziarele, a urmări cu
plăcere orice funduleţ frumuşel de domnişoară – n-ar fi rezistat în acest
maraton numit, pentru cîţiva iniţiaţi, existenţă. Îmi plac aceste idei şi mă
supun lor; dacă mă îndemn mai greu să fac gimnastică în zorii zilei, recuperez
prin numeroase exerciţii de curiozitate. Am norocul că mă pricep puţintel la
fotbal. Fotbalul e un izvor permanent de tărie, tăria aceea care face ca omul
cel mai inteligent să poată spune ca un copil prostuţ: «Mor de curiozitate».”
(Radu Cosaşu)
Radu Cosaşu îi priveşte cu compasiune pe cei cu idei preconcepute care “au
prejudecata că sportul a aparţinut vreodată brutelor şi primitivilor. ” Ca o prelungire a ideii că sportul e viaţă,
autorul dă , comentând un meci memorabil între Jan Kodes şi Ilie Năstase, o
definiţie memorabilă poeziei: “Pe căi nevăzute doi bărbaţi, care cică se jucau,
atingeau graniţa poeziei care nu-i altceva decît viaţă dusă până la
paroxism…”(Andrei Bodiu, Cronica vieţii, pag 14, în „https://revistatransilvania.ro/)
Şi pentru că Radu Cosaşu şi-a
trăit viaţa frumos şi intens, încercăm să aflăm care a fost reteţa de suces
după care s-a ghidat, dintr-un interviu
acordat lui Marian Nazat „Ehe, ca să
ajungi la senectute, nonagenar ori centenar, trebuie să începi pregătirea pe la
20 de ani. Cât despre vioiciune, o să-ți dezvălui niște amănunte cu întâia
ocazie, nu-i chiar simplu, nu lua în seamă aparențele… Și nu uita vorba lui
Sthendal – amănuntele fac ca fiecare dintre noi să fie altfel, original…”„(…)
Fericirea e să scrii/ poezii care sunt pure și simple articole de ziar,/
articole de ziar pe care să le poți pune linștit/ într-un roman (…)” mai spune
(Radu Cosașu, Opere I, Povești pentru a-mi îmblânzi iubita, Polirom, 2008,
pagina 251)
„Autorul Supravietuirilor – opera
fundamentala a literaturii noastre – e din categoria celor fara categorie; a
celor care resping ierarhia, birocratia literelor.” ( scria scriitorul şi
criticul Lucian Raicu)
„Aceasta e o dovadă de bun-simț: să știi
ce-ți place și ce nu din ceea ce faci cu creionul în mână. A-ți cunoaște natura
talentului.” (Radu Cosașu, Opere II, Sonatine, Polirom, 2009, pagina 418)
Noi însă, tocmai pentru că
respectăm ierarhia valorilor si pentru ca apreciem tot ceea ce a facut cu
creionul în mână, se cuvine să îl ovaționăm și aplaudăm măcar acum la ceas
aniversar pe acela care s-a născut băcăuan dar a devenit universal prin
incredibila sa forţă creatoare.
Să îi urăm și noi băcăuanii la mulți
ani cu sănătate, aceiași prospețime a gândului, spiritului, a condeiului!
Mihaela
BĂBUȘANU
UZP, Filiala Bacău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu