Când am citit aceste rânduri scrise de Irina Binder, am simțit un nod în gât. Pentru că, da... au fost momente, cele mai grele ale vieții mele, în care am fost complet singură. Mai ales că nu aveam nici familia de acum. Fără sprijin, fără o mână întinsă, fără o vorbă care să aline. Nici de la rude, nici de la prieteni, nici de la cei pe care eu îi pusesem, cumva, pe un loc mult prea în față, față de cum ar fi trebuit. Dar trebuie să fiu sinceră până la capăt și să spun că, chiar dacă ulterior momentului absolut critic, au existat, totuși, câteva raze de lumină. Trei femei. Trei prietene care, din când în când, au apărut cu un gest, o vorbă sau o faptă care m-au ajutat să mă refac, să îmi cicatrizez mai uşor rănile.Poate că nu mai sunt toate parte activă din viața mea acum, dar eu ştiu să apreciez, să țin minte, să nu uit.
Așa că, dacă ar fi să fac acea listă, în capul ei aș scrie, fără ezitare: EU! Eu am fost cea care a dus lupta, care a rezistat, care a reușit, cumva, să treacă peste momentele îngrozitor de dureroase.
Cea care s-a ridicat de fiecare dată, chiar și când eram complet deznădăjduită și nu știam de unde să îmi mai adun un dram de putere.
Și apoi, pe un rând următor, le-aș trece pe ele, cele trei doamne care, în felul lor, au fost acolo, ulterior, din când în când, atunci când nu mai era nici o rază de soare și nici o urmă de speranță…
Deci, lista mea este extrem de scurtă. Știu pe cine mă bazez, pentru cine merită să lupt și cine sunt eu cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu