În revista de cultură și atitudine „Plumb”, nr. 228 (martie 2026).Îți mulțumesc, Florentina Stanciu, pentru felul în care ai pătruns în universul meu poetic și pentru sensibilitatea cu care ai citit și ai interpretat volumul Interstelar / Interstellar.
”Mihaela Băbușanu stă pe prispa casei din satul natal, Băbușa, și ne citește poezie la ,,ceas aniversar” nouă și celor doi îngeri, tata -Mihai, mama-Ana, în acel firesc al ordinii lumii ,,Ei sunt, eu sunt”.
Satul e mic ,,cât o bătaie de inimă” dar ,,dorul de părinții mei/ încă îmi sfâșie sufletul/ca un ger năprasnic” spune Mihaela și continuă să ne așeze în inimă poeme calde, învelite în trăiri care povestesc despre ceva aproape pierdut-o iubire „aer cald al unei pâini pe cale de devenire/ lăsată sub un prosop curat/ ceva crește încet exact cât trebuie,/ nu dă pe dinafară/ nu murdărește/ci hrănește și vindecă”.
Din când în când își ridică privirea și cercetează „zăpezile rătăcite,/ copilăria pierdută/pe o uliță îngustă” din Băbușanu.
Volumul „Interstelar” e acel ,stejar din poartă” „strajă în timp” pentru volumele de poezie de până acum ale scriitoarei, într-o vreme în care să te aliniezi cu propria devenire este din ce în ce mai fragil și mai nesigur.
Acest „Interstelar” adună în el, precum stejarul, toate inelele vârstei poetei: copilăria, dorul, așteptarea, iubirea, neliniștea, pierderea, împlinirea, supraviețuirea.
Și poemele curg și se leagă între ele, atât de simplu și atât de profund și ne vorbesc despre copilărie, satul natal, dorul de părinți, iubirea pentru soț, pentru fiu, dragostea pentru neamul românesc și pentru patrie ,,Hai Românie să ne întoarcem acasă/ să fim iar o familie mare și fericită”, dorul de Eminescu: ,,Judecă-ne şi ne iartă, Domnule Eminescu”.
Mihaela Băbușanu stă pe prispa casei din satul natal, pare că nu mai caută răspunsuri, așteaptă ca viața să se așeze, pentru că ,,Semnele sunt peste tot/ și suntem pe cale ca, în sfârșit,/ să fim atinși de viață” și ,,În sfârșit se așterne liniștea, /zgomotul de după marea furtună se estompează ușor,/ lăsând în urma lui un gol/care poate fi rădăcina lucrurilor noi”.
Lumea ei este lumea mea, este lumea noastră, versurile ei trec prin noi ca ,,un fir de lumină, /care când taie, când țese.”; sunt versuri care ne fac mai ,,vii decât lumina”, ne golesc de umbre, ne cojesc rănile, ne lasă în voia vieții, a ceea ce poate fi trăit ,,fără zgomot, fără durere”.
Ceea ce se întâmplă în lumea Mihaelei se întâmplă și în lumea noastră. De aceea poezia ei ne este atât de familiară, pentru că nu este zgomotoasă, nu este abruptă, nu șochează cu imagini sau metafore forțate și mai ales nu se ascunde după reguli. Este o poezie caldă, delicată, feminină, profundă, ca o tăcere spusă la timp, ca o bătaie de inimă, în care ne regăsim după o zi de muncă; o poezie pe care o respiri înainte de a o înțelege, după ce ai făcut curățenie prin amintiri și ai terminat de vindecat trecutul; o poezie așezată între două secunde, între două cuvinte simple, așa cum le găsești pe stradă, la tot pasul, dar care dor printr-o alăturare perfectă. Mihaela Băbușanu stă pe prispa casei din satul natal și se mărturisește despre cum ,,primăvara/ mi se prelinge în vene/ ca un ceas care nu mai știe să bată corect/ mă ascund între umbre care se lasă, / iubirea mă zguduie/ și mă îmbrățișează/ în același timp cad,/ mă lovesc de mine însămi/ mă destram și apoi mă adun/ ca un joc de lumini/ întrun glob de sticlă,/ mă pierd în gânduri/ care ard/ și mă ridic tot mai încet,/ pășesc pe iarba crudă/ cu degetele împreunate spre cer/ simt agonia și extazul/ amestecate întrun singur puls”.
De la primul cuvânt până la ultimul, poezia Mihaelei Băbușanu nu e despre ,,cum ar trebui” sau „cum se cade”, e despre timpul interior, despre emoțiile care ne-au făcut ceea suntem, despre copilărie, cădere, renaștere și regăsire. Iată cum ne intră pe sub pielea sufletului și ni-l desface, până înțelegem: „Adevărul este că iubirea adevărată/ nu se pierde/ niciodată,/ ci se retrage în tine/ ca o rană/ care nu mai sângerează,/ dar nici nu se închide./ Și în fiecare zi/ înveți să supraviețuiești,/ fără să mai fii/ întreg”.
Volumul Interstelar e o promisiune a Mihaelei Băbușanu pentru „Cea mai frumoasă zi. Cea mai frumoasă zi/ Este când iau de pe marginea patului/ Cămașa ta albă/ Și mă îmbrac/ Cu ea în minte./ Atunci mi se pare că respir/ Prin două piepturi.” Să respirăm împreună poezie!
Poeme interstelare”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu