Cu un scârţâit prelung deschid poarta
metalică, proaspăt vopsită grena, în
contrast cu gardul din lemn verde cu bordură pietruită de culoare gri cu negru şi acoperiş din tablă.
Pe banca de la poartă, de sub stejar, uitate 2 lumânări din ceară naturală,
semn că acolo se întâlnise cu mama, vreo femeie, în drumul ei spre biserică.
Ograda impecabil măturată cu măturoiul
din frunzari şi proaspăt stropită cu apă în rotocoale, la fel şi grădina cu
ronduri de iarbă şi flori: ochiul boului, crini de toamnă,cavaleri, albăstrele,
nalbe, crăiese, gura leului, frunze de irişi, zambile, lalele, iasomie, liliac,
gherghine, gladiole, bujori roşii, albi şi roz, garofiţe, crizanteme
şi lista ar putea continua la nesfârşit cu toate soiurile de flori pe
care eu le sadisem chiar eu, cu mâna mea, în zilele ploioase din anii de demult când
eram copil şi femeile nu puteau merge la munca câmpului, rămânând acasă la
spălat rufe, curăţenie sau se ocupau de straturile de flori. Atunci era
momentul cel mai potrivit să le rog să îmi dea şi mie cutare sau cutare soi de
floare şi niciodată nu m-am ales cu vreun refuz.
Dinspre bucătăria de vară răzbătea un
miros ademenitor de plăcinte, sigur cu brânză şi învârtită cu nuci, aşa cum o rugasem.
În timp ce mama scotea o găleată cu apă
de la fântâna noastră cu tuburi din colţul bucătăriei iar rulmenţii neunşi
scoteau un sunet specific spărgând liniştea, obloanele de la beci fură date
dintr-odată la o parte de tata, care venea spre bucătărie ţinând în mână o cană
transpirată şi rece cu vin rosu, rubiniul cum îl numea el.
Aş fi rămas aşa ore întregi privindu-i
şi privind raiul care se aşternea dinaintea ochilor mei dacă ei nu m-ar fi
zărit, poate amândoi deodată,şi nu ar fi izbucnit fericiţi într-un glas: „ Bine ai venit, draga mamei!/Bine ai venit,
fetiţa lui tăticu”!
Am
alergat ca de obicei să îi strâng puternic în braţe, să îi pup, să îi miros şi
apoi ne-am aşezat tustrei în jurul mesei
lungi de sub vişin, la poveşti.
Era ora 6 şi sunetul strident al soneriei m-a trezit brusc din somn.
Mama şi tata nu mai erau, nici curtea casei, nici banca, nici florile, nici ograda şi nici mirosul ademenitor al
plăcintelor mamei. Toate s-au risipit ca
într-o vrajă rea, de parcă nu ar fi
existat vreodată. Doar un junghi
puternic mi-a săgetat inima parcă spre a-mi
reaminti. De parcă aş putea uita vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu