Poezie şi...fotbal

"Eu sunt o minge de fotbal,
Un glob cu aer,
Un balon
C-o existenţă zbuciumată legată-n veci de stadion.
Eu sunt o sferă săltăreaţă,
Un zero mare, plin cu vânt,
Sunt piele, cauciuc şi sfoară, imboldul primului avânt
Ce-naripează îndrăzneţe, inexorabile pretenţii...
Cu mine-adorm în gând copiii şi mă visează-adolescenţii.
Eu sunt norocul în persoană
Sau ghinionul absolut!
Sunt râsul,
Plânsul,
Sunt blestemul indescriptibilului şut
Care aduce fericirea
Sau disperarea
În tribună,
Atunci când zbor pe lângă poartă, ori când devin pe ea stăpână.
În joacă nasc celebritatea, vedeta, lumea fascinantă,
Eu sunt prietena, iubita, sau cea mai mare intrigantă
Din câte-au existat pe lume, de la Dalila în prezent...
Desfac
Şi fac
La întâmplare, partide, scoruri, clasament.
O, cât m-amuză nerozia, măruntul vostru caracter,
Când puneţi patimă şi ură pe idealul efemer
Ce poartă numele de fotbal... De-atâţia ani de când mă joc
Sunt singura ce se distrează, voi nu vă amuzaţi deloc!
Voi faceţi scheme, combinaţii, vă iritaţi pe jucători,
Nu vă mai intră-n voie nimeni: echipe, arbitrii, antrenori.
De multe ori mă simt penibil, îmi crapă pielea de ruşine
Când vă observ comportamentul...
Şi pentru ce?
Şi pentru cine?
De ce atâta-nverşunare şi nervi tociţi fără folos?
De ce în loc să vă destindeţi, voi mă luaţi în serios?
Priviţi! Splendoarea cea deşartă ce fascinează-un stadion
Nu-i altceva decât o minge,
Un glob cu aer,
Un balon".

                                       (Mircea Manolescu)