Mulțumiri artistului plastic, restauratorului, prietenei Cristina Georgescu, unul dintre oamenii care m-a descifrat cel mai bine, nu numai prin intermediul acestor poeme.
Mulţumiri pentru publicare redacției revistei "Spaţii culturale"
"Semne și însemne
Autor: Mihaela Băbușanu
Un volum de poezii într-o lume agitată.
Un volum de poezii care se prezintă sub forma unui gheizer. Un gheizer alimentat dintr-un vulcan tăcut în care mocnesc de ceva vreme, rădăcinile ontologice ale Mihaelei. Miezul îl reprezintă originea acesteia, Băbușa, satul autoarei. Un sat, un univers. Universul copilăriei, cu bunici, cu părinți, devenite persoanele cheie care, alături de natura generoasă, creionează un univers marcant pentru copila plăpândă și visătoare care vorbea cu fluturii, cu florile, cu ploaia și cu vântul, cu tot ce exista aievea și cu tot ce își imagina.
Universul exterior al Băbușei a fost asumat și cuibărit în toată ființa Mihaelei într-un ghem fierbinte, gata să erupă. Rădăcinile băbușene rămân referința supremă, sunt cele care vor defini viața poetei, cele care o vor alimenta continuu și cele care vor propulsa către exterior, prin scris, toate energiile unui suflet de o puritate care se poate măsura în carate.
Din adâncimile nebănuite ale acestui vulcan mignon izbucnește poezia Mihaelei, gheizer înalt, cald și viu foarte bine direcționat spre lumină. Miezul în care dospește energia latentă, și rădăcinile de foc se poate regăsi în Sămânță:
„...mama, bunica, mătuşa, cununa vieţii lor s-a uscat
şi s-a făcut totuna cu pământul
dar seminţele lor au rămas roditoare,
secera morţii niciodată nu le va pieri sămânţa...”
Poezia Cununa, în care „strămoşii privesc cu admiraţie” transcende granițele lumii materiale. Plină de emoție este imaginea tactilă din Mâinile mamei, în care, prin atingerea mâinilor pruncului Mihail - purtătorul din prezent al energiilor originare, prezența mamei este regăsită printr-un proces de refacere a unui lanț energetic pe axa triadei trecut, prezent viitor.
Mâinile mamei sunt prezente mereu, prin transcendere și substituție, de dincolo de timp. Transcenderea strămoșilor în prezent prin purtătorii de rădăcini actuali, este o temă care apare ca un fir călăuzitor în poeziile Mihaelei în care este abordată tema familiei și a moștenirii unei comori genetice inestimabile. Ochii albaștri ai tatei, în aceeași tematică transcendentală trecând de data aceasta și prin regnul vegetal,
„...s-au preschimbat
în flori de nu mă uita
care mă fixează ştrengăreşte
în fiecare dimineaţă de pe perna de-alături.”
Poemul Istorie ne duce în lumea amintirilor care trăiesc prin regnul vegetal dominant al copilăriei „...Stejarul din fața porții...”, obiectele marcante, un inventar în jurul căruia a crescut, s-a dezvoltat și a visat poeta:
„ .....................................................................
Cuverturile galbene cu negru de sărbătoare
Pălărăria verde cu păr de mistreţ a tatei,
Tabloul din 86 de la bâlci,
Broşa de la 18 ani a mamei,
Toată agoniseala şi osteneala lor
Casa noastră..............”.
Casa, leagănul și adăpostul familiei la a cărei streașină, o pasăre simbol, rândunica, își mai face cuib, un strop de speranță. Nostalgia copilăriei de pe meleagurile Băbușei răzbate, șuvoi, din poeziile Îngerii mei, Băbușa, Dor nestins, Bunicii din povești, Simțire, Durere. Poezia Strămutare, aduce tema schimbărilor majore, a plecării forțate de la sat într-un mediu din ce în ce mai artificial, mediul urban.
„Sunt o bucăţică de pădure
din Cantonul Silvic nr. 9 Băbuşa
Strămutată în buricul Bacăului şi transformată în parc.”
Dacă alienarea omului prin urbanizare sălbatică și lipsă de înțelegere față de mediul natural, distrugere și autodistrugere este o altă temă abordată de poetă, discret în multe alte poezii, în Strămutare, aceasta este prezentată plenar și fără rețineri.
O altă temă majoră în poeziile Mihaelei este transformarea ființei, trecerea prin viață, prin timpul personal cu bune și cu rele. Poeta definește iubirile trecătoare (pentru unii) prin crudul joc dual, împlinire – neîmplinire cu visări periculoase care lasă cicatrici pe suflet, cicatrici care dor, uneori. Trecerea prin starea de îndrăgostire este trecerea spre înțelegere și maturitate, prin înțelegerea faptului că o relație poate fi, la un moment dat golită de sens, vidată și foarte dureroasă, ca în Nerostire. Variații ale temei se regăsesc în Neostoire, Conștientizare, Iubire de sezon, Iubitul meu, Offline, Arheologie.
Regăsirea sensului vieții și împlinirea unui întreg ciclu karmic, așezarea și liniștea sufletească, revigorarea legăturilor profunde cu strămoșii vine în mod neașteptat, poate, prin întemeierea unei familii și este stabilizată prin venirea pe lume a pruncului Mihail – Dacian. Mihail este pruncul așteptărilor, pruncul dorințelor, pruncul cosmic, pruncul în care sunt energiile vitale ale unui neam străvechi. Legătura profundă, totală și intensă dintre trecut – prezent – viitor, ca trinitate sfântă, Fiului meu, Mihail-Dacian:
„...Tu îmi eşti rost dar şi-alinare,
Îmi eşti şi împlinire şi uitare
Îmi eşti cadoul alor mei de-adio
Şi felul lor de-a spune că-s cu mine,
Eşti bucurie şi-osteneală dulce
Eşti o minune blondă şi vioaie
Eşti cel menit să-mi împlinească rostul
Să ducă numele strămoşilor departe,...”
Împlinirea și legăturile importante odată regăsite în pruncul familiei ne sunt prezentate nouă în poeziile: Lumină la mijloc de drum, Trăind în prezent, Cununa. În Al nostru Prâslea, trinitatea trecut – prezent – viitor transcende cu respect și pietate, către biblica Sfântă Treime:
„Sâmbăta şi Duminica dimineaţa, Prâslea al nostru cel blond,
Întinde o mânuţă în dreapta, se uită în stânga,
Să fie mama şi tata amândoi în pat
Deoparte şi de alta, dimpreună,
Treimea noastră cea de o fiinţă
Şi de a Preasfintei Treimi trebuinţă...”
Tema incursiunii în adâncurile ființei, a meditației ontologice este abordată cu subtilitate și curaj de poetă, expunând fiecare pas al vulnerabilității feminine personale. Expunerea și filtrarea vulnerabilităților ca și trecerea pas cu pas prin interogări diverse și dureroase asupra sinelui sunt departe de a slăbi forțele poetei; din durere și stări anxioase acumulate și filtrate va izbucni gheizerul emoțional, copleșitor de puternic. Modalitățile prin care sinele este interogat, sunt fie prin scufundare în durerile percepute chiar și fizic, claustrofob ca în Neostoire:
„... Rămâi ostatic într-o celulă ...”
fie prin rătăcirea în natură și amorțirea temporară în amalgamul de amintiri și sentimente prin artificiu medicamentos (Furtună):
„... Scotocesc precipitat prin poşetă
Şi înghit rapid, fără apă,
Un analgezic puternic
Care-mi opreşte temporar,
Furtuna simţirii.”
Lista dorințelor, De Sânziene, Cine sunt eu?, În horă, Trăind în prezent, Amintiri din oglindă, Istorie, Autocritică, Ţinta-i neuitarea, Poemă, Sunt, File de jurnal, Normalitate, Flăcări sunt introspecții care, printr-un proces de osmoză, filtrează și sublimează în rime un proces dificil de autocunoaștere, de autoevaluare și evaluare a sinelui în relație cu ceilalți.
Poeta trece prin stări în care se recunoaște în posibile avataruri ale Extremului Orient cu flori de cireș, kimono-uri înflorate și gheișe îmbujorate, ființe și situații eterice, plutitoare și obsedante. Lumea plutitoare orientală răzbate, în poeziile prezentului volum, prin unele ecouri de care reflectă tehnica poeziei haiku, poezie, un stil poetic dificil, tradițional japonez.
Poeta stăpânește aceasta tehnică dificilă și o integrează firesc în poezia practicată. Descrierea imaginilor cu impact vizual imediat, cuvinte-cheie penetrante ajung să exprime un univers deosebit de complex prin cuvinte puține. Mihaela folosește într-un mod cu totul personal categoriile estetice obligatorii are stilului poetic haiku: stările emoționale intense (Aware), dimensiunea atemporală a naturii și eternitatea (Fueki) în contrapondere cu dimensiunea trecătoare a naturii (Ryuko), frumusețea inteligenței umane și a naturii în general (Mei). Este prezent patosul lucrărilor (Mono No Aware), negativitatea de sorginte Zen (Mushin), tristețe și singurătate acceptată (Sabi), melancolie și austeritate și misterul însingurării (Wabi și Yugen), eleganța și naturalețea formelor poetice (Karumi).
Titlul volumului de poezii este tot o o translare către haiku, semnul și însemnarea fiind figuri de stil specifice. Poeta folosește cu măiestrie, trasând, imaginar cu tuș și pensulă japoneză cu personalitate caracteristică, paradoxul, simbolul, aliterația și acea variație aluzivă specifică Extremului Orient.
Un vis Anatolian apare ca un episod nou și rafinat, Sultană.
„...Toţi trandafirii Anatoliei înfloresc azi
doar pentru mine, ...”
Un intermezzo, dorință de evadare spre prețuirea în aur a valorilor fizice, rapid (auto) ironizată prin înșiruirea sacadată a salcâmului parfumat și a unor feluri de mâncare cu miros puternic cu specific turcesc: prăjitură însiropată - baclava, sarma, binecunoscuta halva și încununarea amiezelor prelungi și languroase din ceardacurile anatoliene cafeaua. Aceste finețuri sunt juxtapuse unor simboluri masculine ale fotbalului contemporan care au făcut vâlvă în fostul imperiu bosforan: Lucescu și Hagi. Toate se acestea se petrec într-un vis ca o vacanță sub dominația trandafirilor anatolieni care se deschid ca omagiu unui avatar legendar, adorata sultană Hurem.
Simţire, Din lacrimă, Doar visând fapte, Iubitul meu, Reîntâlnire, De-ar fi să mă iubeşti, Offline, Prea târziu, poeziile de dragoste compuse de poetă se înscriu în aceiași parametrii emoționali flamboaianți, într-o introspecție profundă specifică poeziei de tip haiku. Poeziile surprind prin antiteza cu impact puternic dintre lumea veche care se exprimă prin obiecte vechi și prezentul exprimat prin obiecte moderne, aparținătoare secolului al XXI-lea, programe IT ori rețele de socializare: „facebook” (Poemă), „în nicio prezentare un power point” (De-ar fi să mă iubeşti).
O mărturisire de credință este Poezia mea. Introspecție, analiză, critică, explicație și argument. O poezie de maturitate plenară și luminoasă, o conștientizare a locului pe care, acum dar și de acum încolo, poezia Mihaelei îl va ocupa:
„Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu
Decât o cer tendințele
...................................................................
Poezia mea are părul bălai şi ochii albaştri
și poate cel mai atractiv conţinut.
În încheierea acestei mici prezentări pot să spun că, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor, de starea de spirit a momentului, de ambientul momentului, poeziile dezvăluie fațete și irizații noi și surprinzătoare, întocmai ca un diamant cu multe carate care nu pot fi cuprinse în totalitate, așa cum un gheizer nu poate fi cuprins. Șuvoiul diamantin care este poezia Mihaelei Băbușanu poate fi doar admirat ca o ființă - neființă magică, mereu altfel.
Cristina GEORGESCU,
Artist plastic, membru UAP Bucureşti
Membru titular Asociația Filială Artă Plastică Religioasă și Restaurare a UAP din România,
Membru al Consiliului Director al AFAPRR a Uniunii Artiștilor Plastici
Mulţumiri pentru publicare redacției revistei "Spaţii culturale"
"Semne și însemne
Autor: Mihaela Băbușanu
Un volum de poezii într-o lume agitată.
Un volum de poezii care se prezintă sub forma unui gheizer. Un gheizer alimentat dintr-un vulcan tăcut în care mocnesc de ceva vreme, rădăcinile ontologice ale Mihaelei. Miezul îl reprezintă originea acesteia, Băbușa, satul autoarei. Un sat, un univers. Universul copilăriei, cu bunici, cu părinți, devenite persoanele cheie care, alături de natura generoasă, creionează un univers marcant pentru copila plăpândă și visătoare care vorbea cu fluturii, cu florile, cu ploaia și cu vântul, cu tot ce exista aievea și cu tot ce își imagina.
Universul exterior al Băbușei a fost asumat și cuibărit în toată ființa Mihaelei într-un ghem fierbinte, gata să erupă. Rădăcinile băbușene rămân referința supremă, sunt cele care vor defini viața poetei, cele care o vor alimenta continuu și cele care vor propulsa către exterior, prin scris, toate energiile unui suflet de o puritate care se poate măsura în carate.
Din adâncimile nebănuite ale acestui vulcan mignon izbucnește poezia Mihaelei, gheizer înalt, cald și viu foarte bine direcționat spre lumină. Miezul în care dospește energia latentă, și rădăcinile de foc se poate regăsi în Sămânță:
„...mama, bunica, mătuşa, cununa vieţii lor s-a uscat
şi s-a făcut totuna cu pământul
dar seminţele lor au rămas roditoare,
secera morţii niciodată nu le va pieri sămânţa...”
Poezia Cununa, în care „strămoşii privesc cu admiraţie” transcende granițele lumii materiale. Plină de emoție este imaginea tactilă din Mâinile mamei, în care, prin atingerea mâinilor pruncului Mihail - purtătorul din prezent al energiilor originare, prezența mamei este regăsită printr-un proces de refacere a unui lanț energetic pe axa triadei trecut, prezent viitor.
Mâinile mamei sunt prezente mereu, prin transcendere și substituție, de dincolo de timp. Transcenderea strămoșilor în prezent prin purtătorii de rădăcini actuali, este o temă care apare ca un fir călăuzitor în poeziile Mihaelei în care este abordată tema familiei și a moștenirii unei comori genetice inestimabile. Ochii albaștri ai tatei, în aceeași tematică transcendentală trecând de data aceasta și prin regnul vegetal,
„...s-au preschimbat
în flori de nu mă uita
care mă fixează ştrengăreşte
în fiecare dimineaţă de pe perna de-alături.”
Poemul Istorie ne duce în lumea amintirilor care trăiesc prin regnul vegetal dominant al copilăriei „...Stejarul din fața porții...”, obiectele marcante, un inventar în jurul căruia a crescut, s-a dezvoltat și a visat poeta:
„ .....................................................................
Cuverturile galbene cu negru de sărbătoare
Pălărăria verde cu păr de mistreţ a tatei,
Tabloul din 86 de la bâlci,
Broşa de la 18 ani a mamei,
Toată agoniseala şi osteneala lor
Casa noastră..............”.
Casa, leagănul și adăpostul familiei la a cărei streașină, o pasăre simbol, rândunica, își mai face cuib, un strop de speranță. Nostalgia copilăriei de pe meleagurile Băbușei răzbate, șuvoi, din poeziile Îngerii mei, Băbușa, Dor nestins, Bunicii din povești, Simțire, Durere. Poezia Strămutare, aduce tema schimbărilor majore, a plecării forțate de la sat într-un mediu din ce în ce mai artificial, mediul urban.
„Sunt o bucăţică de pădure
din Cantonul Silvic nr. 9 Băbuşa
Strămutată în buricul Bacăului şi transformată în parc.”
Dacă alienarea omului prin urbanizare sălbatică și lipsă de înțelegere față de mediul natural, distrugere și autodistrugere este o altă temă abordată de poetă, discret în multe alte poezii, în Strămutare, aceasta este prezentată plenar și fără rețineri.
O altă temă majoră în poeziile Mihaelei este transformarea ființei, trecerea prin viață, prin timpul personal cu bune și cu rele. Poeta definește iubirile trecătoare (pentru unii) prin crudul joc dual, împlinire – neîmplinire cu visări periculoase care lasă cicatrici pe suflet, cicatrici care dor, uneori. Trecerea prin starea de îndrăgostire este trecerea spre înțelegere și maturitate, prin înțelegerea faptului că o relație poate fi, la un moment dat golită de sens, vidată și foarte dureroasă, ca în Nerostire. Variații ale temei se regăsesc în Neostoire, Conștientizare, Iubire de sezon, Iubitul meu, Offline, Arheologie.
Regăsirea sensului vieții și împlinirea unui întreg ciclu karmic, așezarea și liniștea sufletească, revigorarea legăturilor profunde cu strămoșii vine în mod neașteptat, poate, prin întemeierea unei familii și este stabilizată prin venirea pe lume a pruncului Mihail – Dacian. Mihail este pruncul așteptărilor, pruncul dorințelor, pruncul cosmic, pruncul în care sunt energiile vitale ale unui neam străvechi. Legătura profundă, totală și intensă dintre trecut – prezent – viitor, ca trinitate sfântă, Fiului meu, Mihail-Dacian:
„...Tu îmi eşti rost dar şi-alinare,
Îmi eşti şi împlinire şi uitare
Îmi eşti cadoul alor mei de-adio
Şi felul lor de-a spune că-s cu mine,
Eşti bucurie şi-osteneală dulce
Eşti o minune blondă şi vioaie
Eşti cel menit să-mi împlinească rostul
Să ducă numele strămoşilor departe,...”
Împlinirea și legăturile importante odată regăsite în pruncul familiei ne sunt prezentate nouă în poeziile: Lumină la mijloc de drum, Trăind în prezent, Cununa. În Al nostru Prâslea, trinitatea trecut – prezent – viitor transcende cu respect și pietate, către biblica Sfântă Treime:
„Sâmbăta şi Duminica dimineaţa, Prâslea al nostru cel blond,
Întinde o mânuţă în dreapta, se uită în stânga,
Să fie mama şi tata amândoi în pat
Deoparte şi de alta, dimpreună,
Treimea noastră cea de o fiinţă
Şi de a Preasfintei Treimi trebuinţă...”
Tema incursiunii în adâncurile ființei, a meditației ontologice este abordată cu subtilitate și curaj de poetă, expunând fiecare pas al vulnerabilității feminine personale. Expunerea și filtrarea vulnerabilităților ca și trecerea pas cu pas prin interogări diverse și dureroase asupra sinelui sunt departe de a slăbi forțele poetei; din durere și stări anxioase acumulate și filtrate va izbucni gheizerul emoțional, copleșitor de puternic. Modalitățile prin care sinele este interogat, sunt fie prin scufundare în durerile percepute chiar și fizic, claustrofob ca în Neostoire:
„... Rămâi ostatic într-o celulă ...”
fie prin rătăcirea în natură și amorțirea temporară în amalgamul de amintiri și sentimente prin artificiu medicamentos (Furtună):
„... Scotocesc precipitat prin poşetă
Şi înghit rapid, fără apă,
Un analgezic puternic
Care-mi opreşte temporar,
Furtuna simţirii.”
Lista dorințelor, De Sânziene, Cine sunt eu?, În horă, Trăind în prezent, Amintiri din oglindă, Istorie, Autocritică, Ţinta-i neuitarea, Poemă, Sunt, File de jurnal, Normalitate, Flăcări sunt introspecții care, printr-un proces de osmoză, filtrează și sublimează în rime un proces dificil de autocunoaștere, de autoevaluare și evaluare a sinelui în relație cu ceilalți.
Poeta trece prin stări în care se recunoaște în posibile avataruri ale Extremului Orient cu flori de cireș, kimono-uri înflorate și gheișe îmbujorate, ființe și situații eterice, plutitoare și obsedante. Lumea plutitoare orientală răzbate, în poeziile prezentului volum, prin unele ecouri de care reflectă tehnica poeziei haiku, poezie, un stil poetic dificil, tradițional japonez.
Poeta stăpânește aceasta tehnică dificilă și o integrează firesc în poezia practicată. Descrierea imaginilor cu impact vizual imediat, cuvinte-cheie penetrante ajung să exprime un univers deosebit de complex prin cuvinte puține. Mihaela folosește într-un mod cu totul personal categoriile estetice obligatorii are stilului poetic haiku: stările emoționale intense (Aware), dimensiunea atemporală a naturii și eternitatea (Fueki) în contrapondere cu dimensiunea trecătoare a naturii (Ryuko), frumusețea inteligenței umane și a naturii în general (Mei). Este prezent patosul lucrărilor (Mono No Aware), negativitatea de sorginte Zen (Mushin), tristețe și singurătate acceptată (Sabi), melancolie și austeritate și misterul însingurării (Wabi și Yugen), eleganța și naturalețea formelor poetice (Karumi).
Titlul volumului de poezii este tot o o translare către haiku, semnul și însemnarea fiind figuri de stil specifice. Poeta folosește cu măiestrie, trasând, imaginar cu tuș și pensulă japoneză cu personalitate caracteristică, paradoxul, simbolul, aliterația și acea variație aluzivă specifică Extremului Orient.
Un vis Anatolian apare ca un episod nou și rafinat, Sultană.
„...Toţi trandafirii Anatoliei înfloresc azi
doar pentru mine, ...”
Un intermezzo, dorință de evadare spre prețuirea în aur a valorilor fizice, rapid (auto) ironizată prin înșiruirea sacadată a salcâmului parfumat și a unor feluri de mâncare cu miros puternic cu specific turcesc: prăjitură însiropată - baclava, sarma, binecunoscuta halva și încununarea amiezelor prelungi și languroase din ceardacurile anatoliene cafeaua. Aceste finețuri sunt juxtapuse unor simboluri masculine ale fotbalului contemporan care au făcut vâlvă în fostul imperiu bosforan: Lucescu și Hagi. Toate se acestea se petrec într-un vis ca o vacanță sub dominația trandafirilor anatolieni care se deschid ca omagiu unui avatar legendar, adorata sultană Hurem.
Simţire, Din lacrimă, Doar visând fapte, Iubitul meu, Reîntâlnire, De-ar fi să mă iubeşti, Offline, Prea târziu, poeziile de dragoste compuse de poetă se înscriu în aceiași parametrii emoționali flamboaianți, într-o introspecție profundă specifică poeziei de tip haiku. Poeziile surprind prin antiteza cu impact puternic dintre lumea veche care se exprimă prin obiecte vechi și prezentul exprimat prin obiecte moderne, aparținătoare secolului al XXI-lea, programe IT ori rețele de socializare: „facebook” (Poemă), „în nicio prezentare un power point” (De-ar fi să mă iubeşti).
O mărturisire de credință este Poezia mea. Introspecție, analiză, critică, explicație și argument. O poezie de maturitate plenară și luminoasă, o conștientizare a locului pe care, acum dar și de acum încolo, poezia Mihaelei îl va ocupa:
„Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu
Decât o cer tendințele
...................................................................
Poezia mea are părul bălai şi ochii albaştri
și poate cel mai atractiv conţinut.
În încheierea acestei mici prezentări pot să spun că, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor, de starea de spirit a momentului, de ambientul momentului, poeziile dezvăluie fațete și irizații noi și surprinzătoare, întocmai ca un diamant cu multe carate care nu pot fi cuprinse în totalitate, așa cum un gheizer nu poate fi cuprins. Șuvoiul diamantin care este poezia Mihaelei Băbușanu poate fi doar admirat ca o ființă - neființă magică, mereu altfel.
Cristina GEORGESCU,
Artist plastic, membru UAP Bucureşti
Membru titular Asociația Filială Artă Plastică Religioasă și Restaurare a UAP din România,
Membru al Consiliului Director al AFAPRR a Uniunii Artiștilor Plastici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu