Între ei era o iubire care nu se putea explica, care părea să fi fost scrisă de destin cu mult timp înainte ca ei să se fi întâlnit. Când se întâlneau fiecare fibră vibra la maxim iar liniștea pe care o simțeau atunci când stăteau împreună, ținându-se în brațe, era aproape neomenească.
Dar viața avea alte planuri cu ei doi. Trăiau în orașe diferite, cu joburi, obligații și drumuri diferite care îi țineau departe unul de altul. Se vedeau rar. Prea rar pentru cât își dorea ea. Nu știu dacă prea rar și pentru cât și-ar fi dorit el. Uneori, când se întâlneau, totul părea perfect. Cuvintele lui, atingerea lui, felul în care o ținea aproape… toate făceau distanța și planurile diferite ale vieții să pară irelevante.
Însă în viața de zi cu zi, ea simțea golul. Aștepta mai mult timp, mai multă atenție, mai mult efort din partea lui. Uneori i se părea că se străduiește prea puțin. Că vorbește despre cât de mult merită ea, dar se referă doar la gesturi fizice. Ea ar fi vrut mai mult: să-i spună că merită luna, că merită o floare, o cină romantică, un gest frumos-surpriză. Să-i facă un gest deosebit pentru ea, să îi arate cât de mult o prețuiește, nu doar să îi spună acest lucru. Pentru că da, ei erau suflete pereche pedepsite parcă de destin să trăiască departe unul de altul.
Iubirea lor era intensă, dar nu lipsită de frustrare. Ea își dorea ca el să facă mai mult pentru ea, să îi dedice mai mult timp, să se străduiască mai mult, să îi spună mai mult… El o iubea, dar uneori părea că nu știe să exprime asta în modul în care ea avea nevoie să simtă.
Și totuși, de fiecare dată când se întâlneau, totul revenea la loc. Totul părea să aibă sens. Ea știa că el era acela. Chiar dacă uneori o făcea să plângă sau să simtă că nu e suficient pentru el. Chiar dacă el nu își putea spune cu adevărat cât de mult merită ea.
Ea învățase să accepte că iubirea lor era imperfectă. Cu distanță, cu tăceri, cu doruri care dureau mai mult decât ar fi vrut. Dar era iubire adevărată. Tulburătoare. Dureroasă. Frumoasă.
Pentru că uneori, sufletele pereche nu vin ca în povești perfecte. Vin cu imperfecțiuni, cu lacrimi, cu doruri, cu eforturi insuficiente. Și totuși, vin. Și rămân.
Ea își spunea mereu: “Only love can hurt like” his și trecea mai departe de orice îndoială, de așteptare, cu o ușoară de orice strângere de inima. Și atunci când avea îndoieli își spunea că și reciproca este valabilă.
Și, în adâncul inimii, știa că merita fiecare durere, fiecare așteptare, pentru că el era acela.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu