Prezentarea volumului de haiku "Femeia bonsai" făcută de către Laura Văceanu

                         

FEMEIA BONSAI

A treia carte de poezie, a doua de haiku a poetei Mihaela Băbuşanu, intitulată Femeia bonsai, a apărut la editura … Bacău, 2014  şi cuprinde haikuuri nepublicate şi unele dintre cele prezente în expoziţia foto-haiku „Declic în silabe”, în cadrul poriectului „Japonia departe-aproape de Bacău,” ediţia I, Bacău, 15 mai 2014.

Femeia bonsai sintagmă ce redă titlul acestei plachete de haiku este în viziunea mea însăşi autoarea: trup de femeie în corp de copil, dar cu aceleaşi  trăiri sau mult mai intense decât ale unei persoane  mai dezvoltate din punct de vedere fizic. De aici iubirea poetei pentru bonsai unul dintre arbuştii ei preferaţi, din câte îmi mărturisea. Fragilitatea şi delicateţea acestui pomişor ce simbolizează un element de tradiţie japonez, devenit universal, a încântat-o probabil demult dacă a dat până şi titlul acestei plachete de haiku. Probabil frumuseţea şi capacitatea bonsaiului de a atrage atenţia într-un grup floral, a atras-o şi pe Mihaela Băbuşanu.  Alegerea acestui titlul a fost foarte inspirată, prin asocierea uman - vegetal, aducând un plus de originalitate stilului autoarei. Ce poate fi mai expresiv, mai plin de încărcătură simbolică: femeia ca simbol universal al iubirii şi al frumuseţii, al dăruirii de sine, alături de bonsai, simbol al frumuseţii şi al armoniei universale a naturii, la scară miniaturală. Iată o hiperbolă inversată aş putea spune.

Tematica este diferită, abordarea originală şi, prin prezenţa unor concepte estetice specifice, poezia haiku este la ea acasă. Multe texte au ca temă dragostea, tristeţea, melancolia la despărţirea de tată, de iubit. Iubirea este ilustrată în dublă ipostază, tânără îndrăgostită:

            Prima iubire

            înmărmurită de-ngheţ-

            soare nicăieri.

 

Îndrăgostită-

fulgul de nea mistuit                       

de buze fierbinţi.

discret, ultimile două versuri ale celui de-al doilea haiku  sugerează sărutul ce legitimează iubirea. Senzaţiile de frig („îngheţ”), fierbinte („buze fierbinţi”), ilustrează că haiku este o poezie a senzaţiilor mai ales. O iubire împlinită transpare din versurile:

O noapte de vis-

crizanteme şi buze

pline de parfum.

Un text foarte sugestiv în care natura preia din simţămintele eului poetic care intră într-o comuniune armonioasă cu fenomenalitatea

Toamna iubirii-

frunze purtate de vânt

spre… pretutindeni.

Aici o metaforă puternică toamna iubirii deconspiră maturitatea spirituală a poetei ajunsă la o etapă a vieţii când cerne altfel lucrurile şi ceea ce i se-ntâmplă. Iată şi haiku deosebit de expresiv al despărţirii:

Apus plumburiu-
cu o zi mai aproape
de despărţire.

 Avem o atmosferă bacoviană, apăsătoare, completă: apus plumburiu, epitetul scoate-n evidenţă starea de spirit a poetei în apropierea momentului grav – despărţirea. Ambiguitatea acestui text reliefează e o altă trăsătură a haikuului. nu ştim de cine se desparte de tată sau de iubit.

            O a doua ipostază a eului liric - fiică copleşită de durere prin dispariţă tatălui. Nu întâmplător placheta este dedicată fiinţei pe care a iubit-o - tata, a cărui plecare fără întoarcere îi lasă un suflet zbuciumat:

Decesul tatei-
din tot ce mă-nconjoară
doar chinul e întreg.

Descoperim aici două concepte estetice haiku fundamentale: golul – dispariţia tatei şi plinul „chinul e întreg:”

Nici eu, nici tata-
azi se leagănă-n scrânciob
doar tristeţea.

Momentele trăite alături de tata sunt unice, de neuitat:  golul e sugerat de versul despre scrânciobul în care ni-meni nu se mai dă, iar plinul prin tri-steţe; negaţia, un alt concept estetic specific haikuului. Simţim că transpare în aceste versuri acea vanitas vani-tatum/ deşertăciune a deşertăciunilor.

La prima vedere ar părea că sunt imagini comune şi repetabile, dar cuvintele alese de autoare sunt cele care exprimă cel mai bine sentimentele ei: iubirea pentru tata şi regretul infinit că nu mai e.

Pentru că haiku este o poezie a senzaţiilor, Mihaela Băbuşanu demo-nstrează că textele au ca izvor sensi-bilitatea şi capacitatea ei de a trăi profund emoţii şi stări, pricinuite de anumite momente cruciale din viaţă. De altfel avem de-a face cu o adevărată metafizică a universalităţii: moartea, viaţa, iubirea sau natura în splendoarea ei, cerul, pământul, marele şi micul cosmos. Toate aceste imagini devin expresii poetice în viziunea ei, cu valori simbolice nebănuite.

Tabloul naturii pline de farmec, dominat de imaginea lunii este schiţat în următorul haiku:

Înfiorare-
dintre frunze de trestii
apare luna.

Deşi titlul conţine termenul de bonsai ce aminteşte de una dintre tradiţiile străvechi japoneze, nu am găsit în interiorul cărţii decât termenii japonezi de gheişă şi kimono. Este poate o provocare a cititorului ca să descopere în paginile ei o lume fenomenală inedită, unică.

Dar am descoperit printre texte şi câteva senryuri, iată şi două exemple:

Un singur critic

la lansarea de astăzi-

şi-atâtea iluzii.

            În bătrânul nuc

un stol voios de grauri-

nucile pe jos.

Avem aici o schimbare de registru poetic, Mihaela Băbuşanu dovedeşte un simţ al umorului rafinat, pe care-l ilustrează cu prisosinţă.

Prin această plachetă, autoarea continuă căutarea de sine, croindu-şi calea spre spiritualitate, prin poezia de sorginte japoneză  care i se potrivește ca o mănușă.

Prof. Laura Văceanu

Preşedinta Societăţii de

 Haiku din Constanţa