Critică volum haiku « Femeia bonsai », autor Virginia Popescu

Între lumini şi umbre, între etern şi efemer, între dragoste şi despărţire,

«O floare  neştiută de păsări şi fluturi » –« Femeia bonsai »

   La o primă lectură a plachetei de haiku « Femeia bonsai », îţi rămâne în suflet o tristeţe inefabilă, aceea a singurătăţii, a declinului, a vremelniciei, a fragilităţii umane în faţa timpului atotputernic şi atotdistrugător, care duce adesea la despărţirea de fiinţele dragi.

Acel sabi dublat de wabi sau de yugen, misterul singurătăţii, efemerul, vremelnicia în dimensiunea trecătoare a naturii este nota dominantă care-şi pune amprenta pe  majoritatea poemelor Mihaelei Băbuşanu.

Poeta caută  ades un refugiu în natură (fugind din calea realităţilor umane) dar de multe ori aceasta nu-i oferă decât un peisaj dezolant.

Pustietate –

doar bufniţa şi luna

pline de viaţă

Atunci ea recurge la o altă formă de evadare din singurătate, din tristeţea sfâşietoare a despărţirii de cei dragi  -dragoste-  prin căutarea  sufletului pereche.

« Iubirea e tare ca moartea » spune un verset din « Cântarea Cântărilor”.

« Iubirea înfruntă moartea », spune  Thomas Mann în  « Muntele Vrăjit.»

Iubirea noastră

parfum de tuberose

plutind în noapte,

ne  spune atât de delicat şi sugestiv Mihaela într-unul din poemele sale.

   În cele ce urmează, mă voi opri asupra  altui  aspect care pare să contrazică regulile  austere  ale poemului haiku dar care ocupă un loc de predilecţie în poemele multor autori şi în ale Mihaelei, şi anume iubirea.

« Iubirea, sentimentele intime nu au ce căuta în poemul haiku », ne spune una din regulile  scrise în „Manifestul Haiku din Tokio - 1999",« Se evită referirile personale. Un haiku nu este un poem de dragoste ! ». Din acelaşi Manifest de haiku reiau o altă regulă :

« Amestecaţi umanul în natură într-un haiku, punînd în legătură sentimentul uman faţă de natură.”

  Am stat mult şi am meditat la această regulă punându-mi o serie de întrebări:

« Ce reprezintă oare cântecul păsărilor primăvara decât o chemare la dragoste, un imn înălţător de iubire ?Ce ne spune oare ciocârlia în trilurile ei spre soare ?Ce ne spun florile care se îmbracă în culori minunate şi-şi parfumează petalele cu cele mai subtile miresme pentru a-i atrage pe fluturi ?Dar ce ne transmite  ţârâitul  greierului  lui Bashô  care

« străbate şi stânca », sau cel  « care se mistuie cu totul în cântec » ? Nu ne spun  toate acestea o poveste de dragoste ?

   V-aţi întrebat vreodată ce ar însemna o noapte senină de vară fără cântecul greierilor ?  N-aţi crede că i « se întâmplă ceva universului ? » Am privit odată un răsărit de lună plină, vara, la ţară. Concertul greierilor se amplifică pe măsură ce luna urcă pe boltă. O vrajă ciudată, o atracţie misterioasă pare să lege micile făpturi ascunse printre ierburile parfumate de lumina astrului.      Şi mă întrebam atunci: « Ce baghetă măiastră dirijează din umbră acest concert nocturn ? Nu este oare dragostea cea care naşte  cântecul sferelor pe boltă, cântecul greierilor în iarbă ?

  Ce s-ar întâmpla dacă florile, păsările, gâzele ar dispărea şi ne-am trezi pe o planetă lipsită de culori, de mirosuri, de cântece de păsări, de iubire ? »

   La editura franceză Forgeurs d’Etoiles a apărut în 2014 o antologie de haiku, cu titlul Amours, sub direcţia lui Valérie Rivoallon,  la care au participat cunoscuţi haijini  din Franţa dar şi din alte ţări, printre care şi România cu două nume : Letitzia Lucia Iubu şi Virginia Popescu.

Cunoscutul haijin francez, Daniel Py, cel care scrie prefaţa se întreabă : «  Haiku şi dragoste ? » Şi în continuare adaugă : «  Genul care cultivă cu predilecţie acest sentiment este tanka, dar iată că Valérie Rivoallon vrea să ne demonstreze aici că într-o formă mai scurtă, cea a poemului haiku se poate trata la fel de bine această temă.

Am ales câteva poeme  din antologie pe care  le-am tradus.

rochia-i uşoară
agăţată până dimineaţă
de cornul lunii

Michel Duflo

Vremea  secerişului –
un du-te vino al unei mâini
pe pântecul ei rotund

Liliane Motet

Un copac bătrân –
numele tău şi-al meu
încă acolo

Monique Lévesque

Calea Lactee –
bebeluşul surâzând
la sânul matern

Virginia Popescu

Foşnet de frunze
în câmpul cu porumb-
tata absent

                                                         Letitzia Lucia Iubu

   Ori iată că autoarea plachetei de haiku « Femeia bonsai » îşi exprimă  la rândul ei, mai mult sau mai puţin voalat sentimentele :

Nici eu, nici tata –
azi se leagănă-n scrânciob
doar tristeţea

  Un alt haiku ne aminteşte de poemul lui Nichita  - « Lună în câmp » :

« Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,

Sub cortul adormiţilor gutui

şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văduhul serii mi-ar părea căprui. »

(Nichita Stănescu).

La fel ca şi Nichita, Mihaela vede pretutindeni ochii albaştri -viorii ai iubitului :

Îndrăgostită -

şi în floarea de iris

văd doar ochii tăi

  În acelaşi timp poeta creează şi un reuşit joc de cuvinte între irisul ochiului şi irisul – floarea de culoare albastră.

Pocnetul unei ghinde pe caldarâm are pentru ea efectul asemănător celui produs de  maestrul

care-şi loveşte brusc discipolul cu o nuia, provocându-i  astfel iluminarea.

Pocnetul ghindei

atingând caldarâmul –

mi-ai spus « te iubesc? »

Toamna, anotimpul morţii, al sfârşitului poate să fie la fel de bine şi cel al unei noi iubiri.

În primul caz, toamna simbolizează bătrâneţea care este asociată cu mirosul crizantemelor.

O diversiune –

bătrâneţe cu miros

de crizantemă ?

În cel de-al doilea caz, toamna devine anotimpul iubirii.

Toamna iubirii-

frunze purtate de vânt

spre… pretutindeni.

  Un poem deosebit de sugestiv este acela în care dragostea iluminează şi transfigurează totul : un simplu buchet de crizanteme, galbene sau albe suplineşte astrul nopţii.

Singuri în noapte –

buchet de crizanteme

în loc de lună

Dar crizantema poate să ia locul unei inimi distruse, zdrobite de indiferenţă :

O crizantemă

sub paşii iubitului –

inimă frântă

Dragostea se manifestă la fel de bine şi iarna, fiind în stare să topească chiar răceala zăpezii :

Îndrăgostită-

fulgul de nea mistuit

de buze fierbinţi.

   Totuşi iubirea nu este eternă, ea capătă adesea fragilitatea unei flori pe care indiferenţa o face să pălească, răpindu-i parfumul şi prospeţimea.

De multe ori iubitul o dezamăgeşte cu răceala de gheaţă, lăsându-i  sufletul  pustiu, inima goală, spiritul confuz.

Îndrăgostită

în săptămâna oarbă –

ceaţă şi polei

   Iată dar că dragostea îşi poate găsi locul în poemul haiku. Important este să fie exprimată discret şi mai ales, să nu se îndepărteze de natură iar Mihaela reuşeşte să le îmbine absolut fericit cu discreţie şi măestrie.

   Din punctul meu de vedere nu trebuie să aplicăm în mod rigid regulile poemului haiku.

De exemplu regula spune că nu se admit metaforele şi personificările în haiku, dar iată doi mari autori japonezi care le folosesc cu măiestrie :

« O floare neştiută
de pasări şi fluturi:
cerul toamnei. »

(M. Bashô)

Se duce toamna.

Găoacea castanei

şi-a deschis braţele

(M. Bashô)

Luna în munţi

îl iartă pe hoţul de flori

şi-l învăluie cu lumină.

(K. Issa)

Răsare luna

şi tufa cea mai umilă

e invitată la recepţie.

(K. Issa)

Iată şi un haiku al Mihaelei în care personificarea nopţii este deosebit de sugestiv :

Soarele-n flăcări –
cu mişcări de gheişă
se-adună noaptea.

   Vrem nu vrem trebuie să recunoaştem faptul că totul evoluează, că totul se schimbă neîncetat.

Chiar marele  Basho spunea :

Nu mă imita –

e la fel de plictisitor

ca două jumătăţi de pepene

    Sau « Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ce au căutat ei. »

    Noi spunem că tinerei poete din Bacău  haiku-ul i se potriveşte de minune, că se armonizează foarte bine cu felul ei de a fi şi gândi şi că este  pe  acel drum care o duce tot mai aproape de Japonia.

   O felicităm, îi urăm mult succes pe mai departe şi aşteptăm cu interes următoarele apariţii editoriale.

 Prof.Virginia Popescu