+
Sunt acele momente în viaţă când devenim extrem de vulnerabili şi descoperiţi, când simţim că absolut orice ne atinge inima nu ne aduce decât şi mai multă durere şi ne întrebăm deznădăjduiţi unde a dispărut omul puternic din noi?vom fi în stare să ne mai redresăm, să mai zâmbim şi să ne recăpătăm forţele vreodată?
Aveţi idee câte lacrimi se pot ascunde în spatele unui zâmbet aparent total şi lipsit de griji?câte nopţi nedormite, câte planuri eşuate, câtă deznădejde în încercarea noastră de a părea optimişti?de a părea puternici?de a arăta că totul este în ordine?
În asemenea momente apar de obicei şi OAMENII…acei OAMENI care nici nu îşi imaginează cât de mult contează prezenţa lor în viaţa noastră, nu îşi imaginează că orice cuvânt al lor-aparent insignificant-ne ajunge direct la inimă şi orice gând bun ne mângâie sufletul. Sunt oameni care nu fac nimic special dar pur si simplu sunt acolo lângă noi când simţim că ne prăbuşim şi simţim că ei pot sa ne prindă…..ce binecuvântare poate fi mai mare decât să cunoşti asemenea oameni în momente critice când durerea pare să te copleşească total?
Pe lângă OAMENI există şi locuri unice în care ne regăsim.Aici mă refer în principal la CASA PĂRINTEASCĂ…Aici persistă amintirea primilor noştri paşi, amintirea mamei, a tatei, a dragostei lor nemărginite atunci când păşeam pragul casei şi mă aruncam în braţele lor fericită, când sufletul meu nu cunoscuse încă durerea.
Acum dragostea faţă de casa părintească este o dragoste chinuitoare pentru că acolo nu mai este nici MAMA, nici TATA iar zavorul pe care l-am tras pentru ultima data cu ei dincolo de poarta metalică acum îl simt ca un piron adânc înfipt în inimă.