"Autoportret de ...Sultană"

Fragmente din cronica  cu titlul "Autoportret de ...Sultană"  pentru volumul "Semne și însemne", ce apare sub semnătura lui Cornel Galben   în "Cafeneaua literară", aprilie 2023, pag 23-24. 

Vă mulțumesc și vă prețuiesc! 

"Dacă în  Dragoneasa (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2019), am depistat o tentativă de evadare dintr-o captivitate asumată, cu „iz de Vaslui“, în noua carte de poezie a Mihaelei Băbușanu, Semne şi însemne/Signs and marks/Signes et insignes (Onești, Editura Magic Print,

2023), suntem îmbiați să descoperim alte semne și însemne...

Și cum „Neuitarea suflă ca un crivăț“ peste ea, amintirile din oglindă stăruie, bulversând-o în suficientă măsură ca să

înțeleagă că oricât a încercat să se elibereze de rău, a rămas la fel de captivă și că doar gândurile „zboară-n neștire/ Până în zori de zi“, doar lacrima e „clară și precisă“ se întreabă, a câta oară, cine e, ce ar fi fost fără persoana iubită, ce i-ar fi rezervat soarta în absența acesteia, ce ar fi meritat și ce ar fi primit vizavi de propriile dorințe, dar constatând că „totuși ce a fost greu apus,/ Tot ce a fost de neîmplinit s-a împlinit“, alarma se estompează și, contrar aparențelor, se declară oarecum mulțumită: Am un rost, un loc, un scop,/ O anume notorietate,/ Sunt ce sunt pentru că tu ești,/ Deunăzi chiar și timpul/ Mi-a mărturisit, neoficial,/ Că o să se străduiască/ Să fie ceva mai răbdător cu mine.

Trăiește, în consecință, prezentul, dar din nou se refugiază în „amintiri și vise/ Tot mai adânc“, cel ce nu i-a adus "ploaie benefică“, ci „doar secetă“, rămânând „mai insinuant ca oricând/ acolo, printre amintiri“, semn că dragostea „pentru

tot ce-a fost/ Nu s-a stins,/ Doar a apus firesc/ Odată cu seara frământărilor“ și că mirosul „de iubire curmată brusc“ persistă.(...)

La un lustru de când moartea și neiubirea au prins-o „ca ntr-o tornadă“, au învârtit-o, amețit-o și lovit-o, i-au „smuls inima, ochii, mâinile și picioarele“ și au aruncat-o ca pe „un stârv/ prăduit de păsări și jivine“ să-și continuie viața „ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic“, îngerul păzitor i-a retrezit

„Dorul de a fi vie“, dăruindu-i nu doar „stropi de apă neîncepută“ să mai poată privi frumusețea acestei lumi, ci și " speranță și vis,/ Gând și alinare“ pentru a o lua de la început.

Deși e conștientă că ar mai fi putut călca pe „rouă, pe cioburi sau pe nisip fierbinte“ doar pentru „o fărâmă de neliniște“ din privirea celui ce i-a provocat nopți fără somn, e

gata să replanteze într-un „alt sol poate mai roditor“, ca pe iasomiile abia răsărite, noua iubire, mai convinsă ca oricând că din atâtea „mistere, orgolii și lacrimi“ va răsări, în sfârșit, ceea ce  atât de mult și-a dorit.

Iar minunea avea să se întâmple, căci din întruparea celor două suflete avea să se ivească un „pământean blond cu ochii albaștri“, care-i amintește nostalgic de părinții dispăruți (Mâinile mamei/ au răsărit astăzi/ mai frumoase/ și mai netede/ ca oricând,/ căldura lor/ o simt/ de fiecare

dată/ când Mihail/ mă ia ştrengăreşte/ de mână. - Mâinile mamei; Din adâncuri,/ ochii albaştri ai tatei/ s-au preschimbat/ în flori de nu mă uita/ care mă fixează/ștrengăreşte/ în fiecare dimineaţă/ de pe perna de-alături. -Ochii albaştri ai tatei) și o fac să se prindă într-un dans cu semnificație pentru cine vrea să înțeleagă: Mă prind în hora zânelor/ şi mă pomenesc/ în prima tinereţe./ Slavă Domnului însă,/ totuşi,/ cu Mihail de mână."

Din această clipă, cum avea să remarce și Valeria Manta Tăicuțu în prefața noii cărți încredințate tiparului de poeta băcăuană – Semne şi însemne/Signs and marks/Signes et insignes –, „bucuriile mărunte din familie, amintirile liminoase asigură echilibrul emoțional și înnobilează universul domestic pe care-l ilustrează textele poetice, dau un sens existenței și protejează de căderea în gol și în suferință“.

Asta nu o scutește însă întru totul de tristețe, care o inundă din când în când, mai ales când dorul de casa în care a copilărit și de ai săi o face să se simtă ca o strămutată văduvită de cele mai dragi elemente: Sunt o bucăţică de pădure/ din Cantonul Silvic nr. 9 Băbuşa/ Strămutată în buricul Bacăului și transformată în parc./ Flora mea spontană abundând în ghiocei, viorele,/ lăcrămioare şi brebenei/ Este înlocuită cu lalele, crizanteme şi alte specii de Olanda,/ Muşchii, ferigele şi pătura de frunze moarte/ cu un gazon tuns excesiv de des,/Pietrele de hotar şi odihnă înlocuite/... Izvoarele şi pâraiele mele sunt capturate/ în fântâni arteziene/ Lianele sunt înlocuite de tiroliene,/ Vechea faună are o cu totul altă componenţă,/ un procent îngrijorător de

hiene şi porci (nu mistreţi),/ trilul mierlelor înlocuit de croncănitul ciorilor, doar/copacii sunt la fel - au rămas la fel de

altruişti, drepţi şi blânzi cu oamenii/ care nici acum, în al 12-lea ceas, nu-şi dau seama/ că nu ar putea respira fără ei.

Albită de „timp și de dor“, începe acum încă o mare încleștare (Bătălia mea/ Pentru o fărâmă de neuitare/ Se dă pe Pământ.), nu înainte de a ne arăta încă o dată cine este

(Sunt o pădure de foioase,/ Stejar, ulm sau tei, carpen, fag sau salcie,/ Uneori sunt iepure, alteori lup,/ Adeseori căprioară

sau, după caz, mistreţ,/ Nu îmi place să fiu fazan/ şi nu reuşesc să fiu vulpe,/ Cu voce de mierlă îmi încânt pruncul,/ Cercurile

vârstei adânc încifrate,/ Phloemul și xilemul, nici un baston expus.), și  de a-i trimite o scrisoare fostului iubit, căruia îi

spune în sfârșit adevărul, de a-și face autocritica, de a-și atenționa minunea de Prâslea "bălai cu ochii cei mai albaștri“

(Mihail, ține minte:/ aici ți-au fost bunicii!), de a se bucura de fiecare clipă și de a se simți ca adorata sultană Hurem, când, pe pământ musulman, nu se leapădă de Dumnezeu, dar se lasă copleșită de complimente, "pețită și curtată“, ca și cum ar fi "singură și în căutare“, tot mai încântată că în acea zi trandafirii Anatoliei înfloresc doar pentru ea și că, pentru prima dată, valoarea sa fizică e "cântărită în aur/ și face chiar mai mult decât o supraestima tata

(.....) Spovedindu-se fără teamă, Mihaela Băbușanu probează și de această dată că oricât s-ar precipita, enerva și supăra

„repede ca un dragon“, știe să numere în gând până la 100 ca să evite „impactul major“, însă atunci când e lovită fără motiv,

deși iartă, nu uită și nici nu plătește „clasic, cu aceeași monedă“, pentru că nu duce niciodată „lipsă de idei“.

Știind în forul său că „tulbur(ă) destul“ și simțindu-se bine în pielea celei care este azi, ștașnica „femeie bonsai“ de ieri

își atenționează cu fină autoironie preopinenții și cititorii (Sunt o mignonă cum nu aţi mai văzut,/ Sunt straşnic de puternică, rezist la curse grele şi lungi,/ Deşi peşte fiind, am renăscut ca Pheonix,/ ştiți şi voi cum, din cenuşă...) că își cunoaște valoarea, așa încât nu putem decât să-i dăm dreptate când

afirmă: Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu/ Decât o cer tendințele/ Dar s-a remarcat și impus imediat,/ Are personalitate proprie, este tumultoasă,/ Bogată-n conținut,/ Poezia mea are părul bălai şi ochii albaştri/ și poate cel mai atractiv conţinut.

CORNEL  SIMION GALBEN"