Ce bine-a fost când a fost rău:
muream pe-atunci de dorul tău;
era un timp, care-a-ncăput
viaţa şi moartea-ntr-un sărut!
Totul pe-atunci părea nespus,
şi frunzele cădeau în sus;
şi timpul, blând, curgea-napoi,
iar Dumnezeu ţinea cu noi.
Atunci, în veacul celălalt:
când te-am iubit cât n-ai visat,
şi când din căni – cu tot alaiul –
noi cerul îl sorbeam cu paiul.
Apoi când ai plecat cu trenul
lăsând părăginit edenul –
n-am mai ştiut ce-aş putea face
după război, cu-atâta pace...
Ce rău e azi când este bine:
când nu mai mor de dor de tine,
nu zic cântări şi nici suspine...
Dac-am greşit Tu, Doamne, zi-ne!
Azi totul e aşa firesc:
nu mai urăsc, nu mai iubesc,
nu mai bocesc, nici nu mi-i dor,
nici nu trăiesc
şi nici nu mor.
Azi nu mă sting de dorul tău,
şi sunt bătrân ca Dumnezeu
gândind l-acele vremi divine...
Ce bine-a fost când n-a fost bine!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu