Sebastian CĂTĂNOIU-"EUROPA DE MIJLOC, 1919-1939-CRONICĂ A CONFLICTELOR INTERBELICE"

Cu mulţi ani în urmă, tata a sosit într-o zi tare încântat acasă, spunându-ne, chiar  înainte de a se aşeza la masă, contrar obiceiului,   că la Ocolul Silvic  (din Băceşti, judeţul Vaslui) a venit un inginer jos pălăria, tânăr, extraordinar de deştept, frumos şi cu bun simţ,  pe numele său Cătănoiu. Era tare bucuros,  de parcă ar fi fost vorba despre vreunul dintre noi, copii lui. Nu ştiu de ce mi-a rămas în minte cele spuse de tata...poate pentru faptul că el nu obişuia să spună prea uşor atâtea cuvinte frumoase despre cineva care nu era din familia noastră, poate de altceva....

Pe vremea aceea eram elevă la liceu la Vaslui, nu veneam săptămânal acasă şi atunci când veneam era sfârşit de săptămână deci interacţionam în mare parte doar cu ai mei, pe dl inginer Cătănoiu  nu îmi amintesc prea bine dacă l-am văzut sau nu la noi acasă, odată l-am văzut aşa din  depărtare pentru că mi l-a arătat tata,  însă în casa noastră s-a vorbit de mai multe ori despre domnia sa şi întotdeauna doar de bine.

Tata era un mare iubitor al pădurii şi ştia să respecte şi să preţuiască oamenii  bine pregătiţi, oneşti  care işi iubeau meseria aşa cum era şi este domnul Cătănoiu.

Anii au trecut, tata nu mai este printre noi de 10 ani, însă, coincidenţă sau nu, anul trecut soarta mi l-a scos în cale pe domnul Cătănoiu,  într-un loc şi un context la care nu m-aş fi aşteptat.

Evident că nu l-am recunoscut, dumnealui pe mine nici atât (nici nu avea cum) însă, atunci când i-am auzit numele,  am tresărit....iar dumnealui mi-a spus ca a cunoscut şi el pe cineva cu numele Băbuşanu....era vorba despre tata.

Am auzit destui oameni exclamând ” Vai, ce coincidenţă!". Cred că aşa mi-am spus şi eu, nu îmi amintesc exact. Cert este că m-a bucurat întâlnirea cu dl inginer Sebastian Cătănoiu, un om extraordinar înainte de toate, cunoscut ca un luptător pentru protecţia mediului, iniţaitor al brandului Ţinutul Zimbrului, Director al Administraţiei Parcului Natural Vânători Neamţ, ziarist, scriitor, un om polivalent,  iubitor de istorie, de literatură şi de oameni.

Am primit în dar de la domnia sa cartea „EUROPA DE MIJLOC, 1919-1939-CRONICĂ A CONFLICTELOR INTERBELICE”, pe care  abia acum m-am învrednicit să o încep a citi. Sper să îmi fac timp şi să  reuşesc să fac şi eu o  mică prezentare a acestei cărţi,  cândva..., până atunci însă am citit cele scrise în prefaţa cărţii de Cezar Straton si i-am  dat un CTRL/COPY aici (de pe blogul domnului Liviu Antonesei),  ca să citiţi şi dvs. Şi dl Straton pomeneşte aici, despre coincidenţe.

   Chapeau bas, domnule Sebastian Cătănoiu si felicitari pentru  toate realizările dumneavoastră (impresionante) de până acum!

 „  De multă vreme nu mai cred în coincidențe, iar atunci când acestea se întâmplă, sunt convins că există un rost al lor. În 2020, Sebastian Cătănoiu m-a mirat cu scurta sa (…pe vreo 200 de pagini!) istorie a războaielor ruso-otomane intitulată  A treisprezecea oră. Atunci  mi-am spus că aceasta reprezintă un moft al unui bărbat matur care, împlinit profesional, își îndreaptă energia și cunoștințele spre alte orizonturi.

            Apărută în 2022, Europa de Mijloc, 1919-1939 face parte din categoria acelor coincidențe, ale căror tâlcuri, fără prea mare strădanie, trebuie să recunosc, am reușit să le deslușesc. Ceea ce inițial mi s-a părut a fi doar o ”aroganță”, ca să dau o tentă apreciativă unui cuvânt la modă, s-a dovedit a fi o certă aplecare către istorie.

            Aș fi putut spune că istoria a devenit un fel de „violon d’Ingres”, pentru cel cunoscut (și recunoscut) ca fiind inițiatorul, în România, al reintroducerii în libertate a zimbrului „cel sombru și regal”, cu certe preocupări   legate de ariile naturale  protejate sau de aspectele culturale și spirituale asociate acestora. Aș fi greșit de trei ori, pentru că autorul nu se pretinde a fi istoric, noua (de fapt mai vechea) sa pasiune nu este întrutotul străină profesiei sale, iar felul în care scrie despre istorie este unul lăudabil.

            Demersul său se bazează pe prezumția că istoria reprezintă un șir de evenimente greu de anticipat, cu o dinamică extrem de complexă, care dacă astăzi ni se par înlănțuite de cauzalitate, nu erau deloc așa atunci când  s-au petrecut.     Dacă intervalul de timp este restrâns, doar douăzeci de ani, spațiul la care face referire lucrarea este și el limitat, o mică  parte din Europa, adică tărâmul dintre Adriatică, Baltică și Marea Neagră. Un fel de „locul de joacă a lui Dumnezeu”, așa cum inspirat s-a exprimat Norman Davies referindu-se doar la Polonia.  În pofida limitărilor în spațiu și timp, numeroase conflicte au pârjolit  această parte a Europei, distinctă, dar în același timp difuză, fără frontiere clare. 

            Tabloul viu, colorat și dinamic (perceput de mine, la lectură, ca vizionarea unui film documentar bine făcut) al unei epoci aparent vesele, liniștite, dar marcată de curenți subterani, de interese și ambiții revanșarde, se va întuneca, în doar două decenii, prin declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale, mai pustiitoare decât prima. Merită, cred, subliniat, că perioada de pace interbelică, numită   „anii nebuni” (adică, altfel spus, cei ai unei relaxări generale, ai unei „bune trăiri post-traumatice”) nu fac decât să repete  „mutatis-mutandis” acea „la belle epoque”, perioada de tihnă, liniște și speranță ce a  „anesteziat” Occidentul cu absint, veselie, french can-can și distracții, de prin 1870, până la atentatul sârbului Gavrilo Princip  și declanșarea Marelui Război.

            Europenii încercau să uite, începând cu anii 1920, ororile războiului abia încheiat și se aflau, plini de speranțe, în pragul unei lumi noi în care tunurile amuțiseră în favoarea vacarmului automobilelor, al murmurului cafenelelor redeschise și… al ritmurilor muzicii de jazz. Dovadă, iată, că Omenirea are o memorie istorică mereu amnezică. (Ori, poate, ce știu eu, memoria colectivă încearcă, instinctiv să uite trecutul recent, să se despartă de el – de traumele lui –  râzând, dansând…?).

            În încercarea de a desluși Europa de Mijloc, autorul se întoarce în perioada medievală, acolo unde și-au avut originile multe din diferendele ce s-au dorit a fi rezolvate în perioada interbelică. Departe de a fi deplasată, întoarcerea în timp, spre exemplu, ne ajută să înțelegem cum o datorie  a Regatului Ungariei, neplătită vreme de 350 de ani, a permis ca regiunea Spiš să fie stăpânită de polonezi, mai apoi să fie inclusă în Imperiul Austriac, odată cu dezmembrările Poloniei, iar compromisul austro-ungar din 1867, să permită ca cea mai mare parte a provinciei să revină Regatului Ungariei, iar partea sa nordică să fie încadrată în provincia austriacă a Galiției. Finalul Primului Război Mondial a făcut ca regiunea să fie disputată de cehi și polonezi, iar soluția adoptată atunci, aceea de a atribui polonezilor doar nord-vestul regiunii, a constituit, mai târziu, prilejul unui act reprobabil al statului polonez și anume participarea acestuia la dezmembrarea Cehoslovaciei, prin ocuparea regiunii Spiš, ca urmare a Dictatului de la München, din 1938.

            Pentru a-și ancora mai bine afirmațiile, autorul  face deasemenea incursiuni temeinice și în perioada ulterioară celor două decenii analizate, reușind să lege, într-un mod convingător, cele întâmplate în perioada interbelică, cu evenimente ulterioare, unele din ele, precum războiul din Ucraina, petrecute chiar în zilele noastre.             Pentru a ordona în spațiu amalgamul de conflicte interbelice, autorul s-a folosit într-un mod neașteptat de celebra definiție  a „Cortinei de Fier”, enunțată de Churchill: „de la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică”. Pornind de pe malurile balcanice ale Adriaticei, tratând cu acribie fiecare țară și conflictele în care aceasta a fost implicată, autorul poposește în final de o parte și de alta a țărmurilor Balticei, dezvăluind, după cum ne mărturisește amar,   „o perioadă tragică, complicată, greu de deslușit, în care idealurilor frumoase li s-au asociat atrocități și suferințe care, pentru popoarele din acest spațiu, au depășit tragediile Primului Război Mondial”.  Oarecum o împlinire în timp a ceea ce același Churchill remarcase încă din 1901:  „Războaiele popoarelor vor fi mai groaznice decât cele ale regilor”.

            Combinând epoci, personaje și evenimente, autorului îi reușește o imagine de ansamblu a perioadei analizate, bine ancorate în contextul istoric, iar demersul său contrafactual, de neconceput fără o bună cunoaștere a celor întâmplate, ne reamintește că istoria ar trebui să se aplece și asupra oportunităților ratate, a celor ce s-ar fi putut întâmpla. Abordând o perioadă tumultuoasă, ce a cauzat păreri partizane divergente, la fel de ”adevărate”, autorul nu a avut decât șansa unei abordări echilibrate, recunoscând totuși că, oricât și-a dorit a fi obiectiv, lucrarea ar fi putut fi subintitulată  „cronica personală a conflictelor interbelice”.

            Una din legile lui Murphy spune că a găsi răspunsul la o întrebare presupune a te alege cu alte două întrebări care vor trebui rezolvate. Dacă lucrarea lui Sebastian Cătănoiu ne lămurește despre cele întâmplate în Europa de Mijloc, între anii 1919 și 1939, rămân, ca în legea lui Murphy, două întrebări ce urmează a-și afla răspunsul: una care-l privește pe autor și anume: „Care va fi titlul următoarei sale cărți?”, dar mai ales una care ne privește pe toți:  „Ce este istoria?”

            Istoria, mai ales cea din manualele școlare, este, va fi, mereu tributară intereselor „naționale”, mereu fluidă, veșnic supusă politicului, conjuncturii. Schimbătoare, ea, istoria (substantiv feminin!), e mereu scrisă, rescrisă, devenind, de prea multe ori, oportunistă. Din acest motiv salut încercările curajoase, riscante în fond, dar delicios-intelectuale, precum noua carte a lui Sebastian Cătănoiu. Una fermecătoare, incitantă  la dezbatere, dialog, contrazicere, completare, având astfel calitățile esențiale ale unui demers publicistic, indiferent de subiectul lui! „ (Cezar Straton: Prefață)