O cronică a volumului "Semne și însemne" semnată Mara Paraschiv în revista "Spații culturale" nr.87/2023, la pag 67-69

O cronică a volumului "Semne și însemne"  semnată  Mara Paraschiv în revista "Spații culturale" nr.87/2023, la  pag 67-69

Mulțumesc pentru cronică scriitoarei Mara Paraschiv căreia îi doresc și pe această cale multă sănătate, de asemeni  revistei "Spații culturale",  scriitoarei Valeria Manta Tăicuțu, redactorul șef al revistei.❤️

"Moto: Poeţii nu iubesc, ei sunt îndrăgostiţi de iubire. Scriu poezie pentru a cunoaşte agonia iubirii!

Mihaela Băbuşanu, un nume aflat pe buzele multora din locuitorii urbei noastre, Bacău dar nu numai. Cunoscută în literatură  și ca scriitoare de Haiku, apoi  autoare a șapte cărți, lansate și comentate în diverse reviste, precum ,,Albatros” „Haiku”, "Convorbiri literare" etc,  prezentă la concursuri naționale și internaționale și  pe online sau internet. În volumele sale vom găsi mărturisiri din ceea ce înseamnă lumina și întunericul prin care trece omul.

Autoarea se întreabă, aproape de subconștient, de ce e întuneric pe lume? „Noapte, zi, aceasta e ordinea, e viață, e ritm. Dar întunericul deplin era  pacoste pentru cei slabi, sau cine știe , încercare pentru cei tari? Cine să-l înțeleagă din cei nepăsători, răsfățați ai luminii?”- spune M. Eliade.

            Mihaela Băbuşanu apare la rampă cu prima carte de poezii Adevărata fericire, Ed.Pro Plumb, Bacău, 2010 ca o împlinire a unui căutător de pietre prețioase, apoi, după un răgaz, ca mare iubitoare de haiku, hotărăște să aducă Japonia mai aproape de Bacău. Pune în aplicare proiectul. Organizează activitatea literară Declick în silabe din care nu vor lipsi întrebările:Yng și Yang- Cine ești... Cine sunt? Prezintă cartea ,,Stejarul cu flori de cireș”- Ed.Derzis Erudițio 2014 prin care vrea să confrunte cireșul japonez cu stejarul românesc. Față în față, să cunoască tradițiile. Obiceiurile El, haikuul, să ne invite la ceremonialul ceaiului, în timp ce stejarul să scuture din tamuri doinele și baladele  româneşti. În acest fel vor răspunde întrebărilor, Ying şi Yang.

Apoi "Femeia bonsai"

            Povestea vieţii sale curge, vorbește cu ea însăși, amintirile o strigă; nici marginea înserării, nici flacăra lumânării nu sunt mai treze decât inima ei.

Cu exuberanţa tânărului care vede viaţa flacără neinfinită, se hotărăște să plece "Cu Mercur în Exil"- o nouă carte, pentru a-și recupera aripile pierdute… dezamăgirile… iluziile... şi de ce nu,  să-şi resusciteze toate iubirile!… când mâinile ni s-au atins/ tremurul a pus stăpânire pe ele/ m-ai măsurat din priviri /şi-ai simulat un sărut…/  sau  /am pus bani deoparte/ să-mi cumpăr fericirea/ care rătăceşte pretutindeni/ dar care mie mi-apare doar în vis/ astăzi mă plimb prin oraş/ în speranţa că o voi găsi/ şi vom parafa înţelegerea. Cu Mercur, Mihaela priveşte surprinsă şi realizează,  că nu mai este fata aceea timidă, misterioasă…iubitul acela desculţ nu mai e iubitul meu.

Vrea să o ia de la capăt. Să ştie ce n-a ştiut atunci, spunându-și că viaţa nu e un infractor, că tu nu eşti singurul bărbat…că dragostea nu e un blestem şi că după o iarnă oricât de grea vine întotdeauna primăvara.

  Se naşte din nou... şi din nou în ochii proprii, cu dorinţa de a conjuga verbul a scrie; de a vedea realitatea în hainele ei adevărate; simple; frumoase, exprimate în poemul haiku, născut din ape, din vânt, din ploaie, din ninsoare; descifrându-l îi găseşti frumuseţea; taina cântecului de pian’’ la răsăritul copacului din care a fost fabricat’’. Pe parcurs, i se întâmplă multe lucruri frumoase: dragoste la prima vedere…pentru iubire, cade, se ridică, fură stele…aseară am furat o stea de pe cer…de dorul unei chemări m-am refugiat într-un vis, însă nu mai ştiu să găsesc calea spre lumină… Ar vrea să se trezească în visul de către Dimineaţă cu mama, cu tata, cu bunicii…iar din coliba încropită de Mihăiţă, să audă zborul îngerilor; aşteptând împlinirea, îndură trecerea clipelor, a brumelor, şi a iernilor reci, speră şi încă trăiește Prin cuvânt! Visează, trăiește și retrăiește, mână în mână.

Prin forța sufletului călăuzit cu răbdare, reușește să descopere ușa care i se deschide. Știe să primească și să dăruiască precum  o Dragoneasă (noua ei carte, dedicată fiului  Mihail- Dacian și tatălui acestuia), la hotarul dintre lumină şi întuneric, dintr-odată își desface aripile. Iată că Miha trăiește la timpul Prezent.

     De fapt asta și face acum Mihaela. O vedem angajată în tot felul de acțiuni, conferințe, expoziții.Nu uită nici de cei din sat care au nevoie de ajutor. Cu bagajul de mână, se implică total și necondiționat. Toate astea sunt ....”SEMNE ŞI ÎNSEMNE”                       

Nu întâmplător cartea, care ne-o prezintă astăzi, începe cu mottoul:

Citește-mi golul/ uită semnul/ care naște din alb/                                   

Ca scriitoare de Haiku are puterea de a sintetiza tot ce cuprinde adevărata viață.

Golul–una din cerințele Haikuului, o ajută să sintetize, să compare modul de a te destăinui, de a te confesa în limita admisă.

           Golul inimii, al sufletului purtat permanent cu sine; părinții dispăruți, frații ori prietenii, aici sau departe, rămân în sufletul ei, nu dispar ca și cum nu ar fi fost, Ei sunt Sămânța  aruncată în pământul roditor al Băbușei. Sămânța a fost Cuvântul.  El nu poate dispărea ca și cum nu ar fi fost rostit. El continuă prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. El a fost Începutul. În cazul Mihaelei Cuvântul este Sămânța aruncată in pământul roditor al Băbușei:

/cununa vieții lor s-a uscat.../ dar semințele lor au rămas roditoare.../ alte și alte vlăstare vor înflori.../și se vor înmulți în vecii vecilor/

 Prin versurile care trăiesc și vor trăi odată cu împlinirile, visul  de a atinge sfera cunoașterii începutului, va continua să trăiască prin rodire; prin trăinicie. Autoarea nu face economie de sentimente, își răstoarnă toate amintirile ca pe niște vlăstare ale seminței crescute în credință și prin  harul dăruit.

 După o iarnă grea întotdeauna vine o primăvară, spune Mihaela. ...Și iată că după lungi și încercate așteptări, ca o adevărată Dragoneasă trece peste iubirile pierdute, durerile, pierdrile și despărțirile proiectate pe ecranul vieții. Așteaptă ca  Așteptarea să se întâmple; să devină împlinire. Deși conștientizează, sub apăsarea unui regret, privind altfel prin fereastră, tresare ca după o deșteptare. Realizează că ,nu departe de ea, a sosit Speranța. În Iubire de sezon, descoperă trăinicia unei iubiri neașteptate. Simte că își găsește rostul; locul; se află pe un alt drum; cel pe care-l căuta și nu-l vedea. Intră în horă. Nimic nu o mai împiedică să-și vadă împlinirea. Să o simtă, acum, când  minunea cu părul blond, face să fim doar noi, TREI: FERICIŢI !

O să las trecutul în urmă,

Vreau să  trăiesc doar prin verbe la timpul prezent:

Zâmbesc. Doresc. Roșesc. Reușesc.

            Așa cum spune Valeria Manta Tăicuțu în Prefața – poemele au lumina naturală a locurilor, pe care Mihaela le poartă cu ea ca pe niște însemne: dealurile Băbușei, verdele copacilor, a ierbii... florile și izvoarele, Iasomia, trandafirii, replantate în pământ roditor, își vor arăta splendoarea; frumusețea de altădată. Confesiuni lirice îmbrăcate în metafore vii, traversează versurile de la un cap la altul. Într-o poezie a locului, mitul creației fiind copilul cu părul bălai, venit în urma unei îndelungate așteptări. „Treimea noastră cea de o ființă” umple toate golurile, toate căutările, neîmplinirile, tristețile. Totul și toate relele ce s-ar abătea asupră-ne vor fi eliminate, atâta timp cât „Prâslea cel voinic există / nu vom îngădui niciunui zmeu/ să ne tulbure.../

 Totul e Mihail; el se află pe acest tărâm; nimic nu poate fi fără el. Lumea pierdută se întoarce; mâinile lui sunt ale mamei; ochii lui sunt ai tatei... Peme libere, versurile curg, alunecă unul după altul; se ajung, se întrec, imagini frapante dau naștere metaforelor, care strigă după tine; Odată cu nașterea Fiului, a intrat cu slavă pe poarta Desăvârșirii.

 Poeme ca: Din nou împreună, Aș fi, Dorință, Îngerii mei , La mijloc de drum Arhanghelul Mhail mi-l ține de mână... Prin mintea Mihaelei trec poveștile din copilărie cu toate trucurile, de care Îngerul este apărat; Amintirile din oglindă nu o mai zdruncină; acum este apărată, chiar dacă stejarul nu mai umbrește la fel, chiar dacă toată agoniseala tatei și a mamei a luat-o tăvălugul timpului. Singurătatea nu o mai sperie când vede că la streașina casei rândunica își clădește cuibul...

 Cu toate că se simte împlinită, amintirile, de multe ori, o întorc din drum, o scot din gânduri, o duc spre aceleași locuri : bătaia din gard, stejarul de la poartă, cu toții la masă  ascultând povești sau alergâmd prin casă...  Spațiul și timpul se îndepărtează si se apropie.Toate amintirile sunt dovezi ale neuitării; coșmarul realității trecute;

            Pe tot parcursul asistăm la un discurs poetic specific, un limbaj autentic- meditativ.Metafore de înaltă precizie stilistică sau venite din labirintul sufletului de poet.  ,,Metafora- singura care asigură stilului, poarta spre eternitate ”- Marcel Proust.

Poemele cu o amprentă specială, personală, antrenate într-un monolog  încărcat cu reflecții, trăiri, regrete, dar și o bătălie cu ea însăși, îmbracă haina optimismului purificator, aducător de liniște; împlinirea visului ce-o urmărea, precum ziua și noaptea. Tata, mama și Băbușa rămân locurile ei sacre. O mobilizează, devenind chip fără vârstă.

            Drumul Mihaelei e mereu spre „rădăcini”, sămânța aruncată în pământ va da noi vlăstare, mult mai frumoase și mai arătoase. O urmărește viața irosită alături de cel care a intrat în viața ei, într-un moment nepotrivit. Ce rămâne în urmă? O durere neostoită care nu poate fi vindecată prea ușor. „Nici mierea din faguri/Nici sarea din bucate/Nici răsăritul soarelui/ Nici cui pe cui nu se scoate.”

           Merge spre Băbușa meditând și monologând:  E bine să nu ai prea multe pretenții de la viață, ca să nu ai prea multe nemulțumiri. Să-ți prețuiești viața dăruită din rspect și pentru a-i da valoarea meritată.Sentimentul de Libertate. Bucuria de a munci, de a te dărui, acesta-i sensul existențial. ”N-aș vrea să am de toate. Aș vrea să nu-mi  mai trebuiască nimic”-Prometeu

            Fericirea există. E tumultoasă. Ți-aduce bucuria de a trăi. Nu-mi vine să cred, pentru prima oară trăiesc acele momente până la capăt, am senzația împlinirii totale. Prezența acestei ființe îmi ajunge pentru certitudinea de a exista. Poezia a venit la mine mai târziu. A fost cea mai benefică ploaie, după o secetă cruntă. M-a transformat apoi în pasăre, ca să pot zbura spre cel pe care-l întâlnisem, pentru ca să ardem amândoi flacără, strângând în brațe „copilul lunii, cu părul bălai și ochii albaștri”, care a deschis porțile ascunse ale așteptării; O emoție, pe care nu o mai trăise, o lumină care o ardea, îi storceau lacrimile unei bucurii întregi. O minune a schimbat lumea. E copleșită de flori și lumină.,,Prâslea nostru cel blond, întinde o mânuță în dreapta, se uită în stânga/ De o Sfântă Treime aveam trebuință/ Prâslea cel voinic există!”

            Mihaela e conștientă de tot ce a obținut. Și-a găsit locul pe care-l merita. E timpul să intre în normalitate. Oricât de sus ar urca, nu vrea să strălucească. Preferă lumina naturală în care se înfăptuiesc dorinți în mirosul de iasomie. Locul de unde să privească seninul cerului cu mândrie, cu zâmbet, pentru tot ce i-a oferit Destinul cu mărinimie, ştiind  că merita toate acestea.

            Cu toate astea, semnele nu-i dau liniște. Îi este teamă ca fericirea care a pogorât asupra ei după atâtea dezamăgiri, să nu dispară. Să nu intre în întunericul neprietenos.

 Ar prefera să fie o permanentă zi de martie,cu soare, mărțișoare și ghiocei...să dea și să primească linkuri pe facebook, niciodată să nu mai privească peste umăr o zi de noiembrie. Să-și lege picioarele unul de altul sau să alerge în trap ori în galop...să adoarmă osteniți sub stele pentru a simți veșnicia.

             Poveștile Mihaelei s-au scris în cele patru anotimpuri, lăsându-și sufletul să umble pe urmele celui care i-a cerut semnătura pentru neuitare. Semne și însemne, care vin numai în visele frumoase, în care strămoșii o privesc cu prețuire.

            „A părăsit demult combinația / cu Mercur în exil, exaltată în Venus/ cu domiciliul când în Jupiter / Și când în Neptun / Bătălia mea /Pentru o fărâmă de neuitare / Se dă pe Pământ/”

            S-a născut pește, dar este o mignionă strașnică. Rezistă la curse grele și lungi și a renăscut ca un Pheonix.

„Sunt o bucățică de pădure din Cantonul Silvic, nr. 9 Băbușa, strămutată în buricul Bacăului, transformat în parc. Flora mea spontană înlocuită cu altfel de flori, gazon, arbuști cu alei străjuite de bănci, cântecul mierlei cu croncănitul ciorilor, doar copacii cresc la fel, drepți și frumos de înalți sau aplecați”

 Cartea e un zbor de Icar, un zbor al chemării spre autenticitate. Spre visare. Orice carte scrisă te înviază.Te înaripează. Începi să vezi ca tine. Se face  linişte în sufletul tău, rănile se închid, se cauterizează, dar nu dispar definitiv, ele râmân acolo, undeva ca într-un palimpsept, în aşteptarea de a fi descoperi şi trăieşti universal; devii un căutător de frumos. 

Ca Dragoneasă, Mihaela îşi transformă întreaga viaţă într-o istorie cu reuşitele şi înfrângerile ei. Când cel care-i este apropiat se află departe, se mulţumeşte să-l caute în poem. Ori de câte ori îi simte lipsa, se apleacă asupra foilor albe, dă frâu liber imaginaţiei şi, iată că, pot fi iarăşi împreună.

      Povestea vieţii  curge, curge în poemele ce ni le prezintă, aşa după cum am amintit mai sus, cu graţia şi gingăşia unei flori, cu acel râu de gânduri slobozit din interiorul sufletului, resuscitat după grelile încercări şi probate prin Porţile vieţii. Cartea de faţă vine spre noi cu un bagaj de confesiuni, asemenea unor mărturisiri, găsite și în celelalte 7 cărți ale autoarei. Pe lângă toate insatisfacţiile şi pierderile suferite, Mihaela se ridică în picioare ca un copac după furtună. Simte nevoia unei destăinuiri. Simte să spună cuiva, chiar și poemului însuşi. Aici nu se află încorsetată, simte libertatea de a-şi oferi sufletul prin sinceritate, adăugând şi unele insatisfacții.

        Acum răsare Omul nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mihaela se rînnoieşte prin conştiinţă şi voinţă. Prin lupta cu Ea însăşi. Se reîntoarce la proiectele ei, deşi în momente de grea cumpănă sufletul  se mai îndoaie de propria existenţă, dar nu şi de moartea lumii, faţă de care nu ar fi crezut că se va despărţi vreodată. Lumea aceea  a rămas dincolo de ea, dincolo de tot ce i-a aparţinut. Totul a fost...ori nu a fost niciodată. Istoria ei se transformă într-o Nouă Speranţă. O îmboldeşte spre taina ce o purta ca pe o sămânţă în ea, strigând într-o disperare ascunsă:

          Sunt încă vie, Doamne!...

         Mi-e primăvară şi mi-e verde,/Sângele mi-e mai rubiniu ca oricând...

         Îmi exprim admiraţia pentru tot ce a realizat poeta Mihaela Băbuşanu. Ce-i doresc eu? Să se reculeagă, să-şi asculte bătăile inimii prin întuneric, iar tristeţea s-o ascundă printre trandafiri. Să creadă în scrisul ei, să făurească multe cărţi pentru a vindeca veşnicia pe care a căutat-o alături de cel, care a ajutat-o să întregească GRUPUL TRIO.

 Să viseze trăind şi să retrăiască visând clipele de fericire, ca atunci când vor îmbătrâni, să se poată sprijini unul pe altul, precum anotimpurile între ele.   

          Pentru Mihaela Băbușanu, remarcată la diverse concursuri naţionale şi internaţionale de lirică japoneză, apariţia acestei cărţi, Semne și însemne, face spectacol atât prin însăși denumirea titlului  cât și prin apropierea de poemul japonez,văzut cu ochii aceluia care caută şi găseşte calea de comunicare, Poet-Univers.

 MARA PARASCHIV"