Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă

Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă

Și-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,

Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,

Să spun odată clipei: Rămâi, ești prea frumoasă!

Și-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Și-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,

Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Și-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,

Am întâlnit în cale deodată un drumeț.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,

O sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri

Lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.

Urca pe colți de stâncă. Și-n urma Lui, pe-alocuri,

Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Și totuși în privire avea un cer de taină

Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Și-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

Căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă și L-am ajuns din urmă

Să aflu ce comoară în sarcină a strâns.

Dar am simțit că viața ca de-un prăpăd se curmă,

Când am privit prin zdrențe cutremurat de plâns

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

Un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar și putred în lumea asta-ntreagă

Vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci străine povara Ta ciudată,

Povara de osândă sub care-atât Te-apleci?

Am întrebat, drumețul. Și El mi-a spus în șoaptă:

- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,

Dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?

- Eu… am soptit în silă, eu… căutam iubirea

- Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…

(Am căutat iubirea - Costache Ioanid)