Ne podidise vântul: curgea din zare-n zare
Şi-și năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.
Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare.
Eram atất de firavi în parcul răzvrătit,
Încât simţeam nevoia să devenim romantici,
Eram atât de singuri sub arborii gigantici,
Înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remușcarea că stăm aşa, degeaba,
Cu inima căruntă, severă, de prisos,
În timp ce, răscolită, bătea în maluri apa,
În timp ce era totul atâta de frumos.
...Ne-am sărutat atuncea cu buzele stângace,
Cu mimica iubirii știută pe de rost, _
Curgea din ceruri vîntul, se mistuiau copacii,
Şi ne gândeam departe la ceea ce-ar fi fost...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu