Sebastian CĂTĂNOIU-"EUROPA DE MIJLOC, 1919-1939-CRONICĂ A CONFLICTELOR INTERBELICE"

Cu mulţi ani în urmă, tata a sosit într-o zi tare încântat acasă, spunându-ne, chiar  înainte de a se aşeza la masă, contrar obiceiului,   că la Ocolul Silvic  (din Băceşti, judeţul Vaslui) a venit un inginer jos pălăria, tânăr, extraordinar de deştept, frumos şi cu bun simţ,  pe numele său Cătănoiu. Era tare bucuros,  de parcă ar fi fost vorba despre vreunul dintre noi, copii lui. Nu ştiu de ce mi-a rămas în minte cele spuse de tata...poate pentru faptul că el nu obişuia să spună prea uşor atâtea cuvinte frumoase despre cineva care nu era din familia noastră, poate de altceva....

Pe vremea aceea eram elevă la liceu la Vaslui, nu veneam săptămânal acasă şi atunci când veneam era sfârşit de săptămână deci interacţionam în mare parte doar cu ai mei, pe dl inginer Cătănoiu  nu îmi amintesc prea bine dacă l-am văzut sau nu la noi acasă, odată l-am văzut aşa din  depărtare pentru că mi l-a arătat tata,  însă în casa noastră s-a vorbit de mai multe ori despre domnia sa şi întotdeauna doar de bine.

Tata era un mare iubitor al pădurii şi ştia să respecte şi să preţuiască oamenii  bine pregătiţi, oneşti  care işi iubeau meseria aşa cum era şi este domnul Cătănoiu.

Anii au trecut, tata nu mai este printre noi de 10 ani, însă, coincidenţă sau nu, anul trecut soarta mi l-a scos în cale pe domnul Cătănoiu,  într-un loc şi un context la care nu m-aş fi aşteptat.

Evident că nu l-am recunoscut, dumnealui pe mine nici atât (nici nu avea cum) însă, atunci când i-am auzit numele,  am tresărit....iar dumnealui mi-a spus ca a cunoscut şi el pe cineva cu numele Băbuşanu....era vorba despre tata.

Am auzit destui oameni exclamând ” Vai, ce coincidenţă!". Cred că aşa mi-am spus şi eu, nu îmi amintesc exact. Cert este că m-a bucurat întâlnirea cu dl inginer Sebastian Cătănoiu, un om extraordinar înainte de toate, cunoscut ca un luptător pentru protecţia mediului, iniţaitor al brandului Ţinutul Zimbrului, Director al Administraţiei Parcului Natural Vânători Neamţ, ziarist, scriitor, un om polivalent,  iubitor de istorie, de literatură şi de oameni.

Am primit în dar de la domnia sa cartea „EUROPA DE MIJLOC, 1919-1939-CRONICĂ A CONFLICTELOR INTERBELICE”, pe care  abia acum m-am învrednicit să o încep a citi. Sper să îmi fac timp şi să  reuşesc să fac şi eu o  mică prezentare a acestei cărţi,  cândva..., până atunci însă am citit cele scrise în prefaţa cărţii de Cezar Straton si i-am  dat un CTRL/COPY aici (de pe blogul domnului Liviu Antonesei),  ca să citiţi şi dvs. Şi dl Straton pomeneşte aici, despre coincidenţe.

   Chapeau bas, domnule Sebastian Cătănoiu si felicitari pentru  toate realizările dumneavoastră (impresionante) de până acum!

 „  De multă vreme nu mai cred în coincidențe, iar atunci când acestea se întâmplă, sunt convins că există un rost al lor. În 2020, Sebastian Cătănoiu m-a mirat cu scurta sa (…pe vreo 200 de pagini!) istorie a războaielor ruso-otomane intitulată  A treisprezecea oră. Atunci  mi-am spus că aceasta reprezintă un moft al unui bărbat matur care, împlinit profesional, își îndreaptă energia și cunoștințele spre alte orizonturi.

            Apărută în 2022, Europa de Mijloc, 1919-1939 face parte din categoria acelor coincidențe, ale căror tâlcuri, fără prea mare strădanie, trebuie să recunosc, am reușit să le deslușesc. Ceea ce inițial mi s-a părut a fi doar o ”aroganță”, ca să dau o tentă apreciativă unui cuvânt la modă, s-a dovedit a fi o certă aplecare către istorie.

            Aș fi putut spune că istoria a devenit un fel de „violon d’Ingres”, pentru cel cunoscut (și recunoscut) ca fiind inițiatorul, în România, al reintroducerii în libertate a zimbrului „cel sombru și regal”, cu certe preocupări   legate de ariile naturale  protejate sau de aspectele culturale și spirituale asociate acestora. Aș fi greșit de trei ori, pentru că autorul nu se pretinde a fi istoric, noua (de fapt mai vechea) sa pasiune nu este întrutotul străină profesiei sale, iar felul în care scrie despre istorie este unul lăudabil.

            Demersul său se bazează pe prezumția că istoria reprezintă un șir de evenimente greu de anticipat, cu o dinamică extrem de complexă, care dacă astăzi ni se par înlănțuite de cauzalitate, nu erau deloc așa atunci când  s-au petrecut.     Dacă intervalul de timp este restrâns, doar douăzeci de ani, spațiul la care face referire lucrarea este și el limitat, o mică  parte din Europa, adică tărâmul dintre Adriatică, Baltică și Marea Neagră. Un fel de „locul de joacă a lui Dumnezeu”, așa cum inspirat s-a exprimat Norman Davies referindu-se doar la Polonia.  În pofida limitărilor în spațiu și timp, numeroase conflicte au pârjolit  această parte a Europei, distinctă, dar în același timp difuză, fără frontiere clare. 

            Tabloul viu, colorat și dinamic (perceput de mine, la lectură, ca vizionarea unui film documentar bine făcut) al unei epoci aparent vesele, liniștite, dar marcată de curenți subterani, de interese și ambiții revanșarde, se va întuneca, în doar două decenii, prin declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale, mai pustiitoare decât prima. Merită, cred, subliniat, că perioada de pace interbelică, numită   „anii nebuni” (adică, altfel spus, cei ai unei relaxări generale, ai unei „bune trăiri post-traumatice”) nu fac decât să repete  „mutatis-mutandis” acea „la belle epoque”, perioada de tihnă, liniște și speranță ce a  „anesteziat” Occidentul cu absint, veselie, french can-can și distracții, de prin 1870, până la atentatul sârbului Gavrilo Princip  și declanșarea Marelui Război.

            Europenii încercau să uite, începând cu anii 1920, ororile războiului abia încheiat și se aflau, plini de speranțe, în pragul unei lumi noi în care tunurile amuțiseră în favoarea vacarmului automobilelor, al murmurului cafenelelor redeschise și… al ritmurilor muzicii de jazz. Dovadă, iată, că Omenirea are o memorie istorică mereu amnezică. (Ori, poate, ce știu eu, memoria colectivă încearcă, instinctiv să uite trecutul recent, să se despartă de el – de traumele lui –  râzând, dansând…?).

            În încercarea de a desluși Europa de Mijloc, autorul se întoarce în perioada medievală, acolo unde și-au avut originile multe din diferendele ce s-au dorit a fi rezolvate în perioada interbelică. Departe de a fi deplasată, întoarcerea în timp, spre exemplu, ne ajută să înțelegem cum o datorie  a Regatului Ungariei, neplătită vreme de 350 de ani, a permis ca regiunea Spiš să fie stăpânită de polonezi, mai apoi să fie inclusă în Imperiul Austriac, odată cu dezmembrările Poloniei, iar compromisul austro-ungar din 1867, să permită ca cea mai mare parte a provinciei să revină Regatului Ungariei, iar partea sa nordică să fie încadrată în provincia austriacă a Galiției. Finalul Primului Război Mondial a făcut ca regiunea să fie disputată de cehi și polonezi, iar soluția adoptată atunci, aceea de a atribui polonezilor doar nord-vestul regiunii, a constituit, mai târziu, prilejul unui act reprobabil al statului polonez și anume participarea acestuia la dezmembrarea Cehoslovaciei, prin ocuparea regiunii Spiš, ca urmare a Dictatului de la München, din 1938.

            Pentru a-și ancora mai bine afirmațiile, autorul  face deasemenea incursiuni temeinice și în perioada ulterioară celor două decenii analizate, reușind să lege, într-un mod convingător, cele întâmplate în perioada interbelică, cu evenimente ulterioare, unele din ele, precum războiul din Ucraina, petrecute chiar în zilele noastre.             Pentru a ordona în spațiu amalgamul de conflicte interbelice, autorul s-a folosit într-un mod neașteptat de celebra definiție  a „Cortinei de Fier”, enunțată de Churchill: „de la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică”. Pornind de pe malurile balcanice ale Adriaticei, tratând cu acribie fiecare țară și conflictele în care aceasta a fost implicată, autorul poposește în final de o parte și de alta a țărmurilor Balticei, dezvăluind, după cum ne mărturisește amar,   „o perioadă tragică, complicată, greu de deslușit, în care idealurilor frumoase li s-au asociat atrocități și suferințe care, pentru popoarele din acest spațiu, au depășit tragediile Primului Război Mondial”.  Oarecum o împlinire în timp a ceea ce același Churchill remarcase încă din 1901:  „Războaiele popoarelor vor fi mai groaznice decât cele ale regilor”.

            Combinând epoci, personaje și evenimente, autorului îi reușește o imagine de ansamblu a perioadei analizate, bine ancorate în contextul istoric, iar demersul său contrafactual, de neconceput fără o bună cunoaștere a celor întâmplate, ne reamintește că istoria ar trebui să se aplece și asupra oportunităților ratate, a celor ce s-ar fi putut întâmpla. Abordând o perioadă tumultuoasă, ce a cauzat păreri partizane divergente, la fel de ”adevărate”, autorul nu a avut decât șansa unei abordări echilibrate, recunoscând totuși că, oricât și-a dorit a fi obiectiv, lucrarea ar fi putut fi subintitulată  „cronica personală a conflictelor interbelice”.

            Una din legile lui Murphy spune că a găsi răspunsul la o întrebare presupune a te alege cu alte două întrebări care vor trebui rezolvate. Dacă lucrarea lui Sebastian Cătănoiu ne lămurește despre cele întâmplate în Europa de Mijloc, între anii 1919 și 1939, rămân, ca în legea lui Murphy, două întrebări ce urmează a-și afla răspunsul: una care-l privește pe autor și anume: „Care va fi titlul următoarei sale cărți?”, dar mai ales una care ne privește pe toți:  „Ce este istoria?”

            Istoria, mai ales cea din manualele școlare, este, va fi, mereu tributară intereselor „naționale”, mereu fluidă, veșnic supusă politicului, conjuncturii. Schimbătoare, ea, istoria (substantiv feminin!), e mereu scrisă, rescrisă, devenind, de prea multe ori, oportunistă. Din acest motiv salut încercările curajoase, riscante în fond, dar delicios-intelectuale, precum noua carte a lui Sebastian Cătănoiu. Una fermecătoare, incitantă  la dezbatere, dialog, contrazicere, completare, având astfel calitățile esențiale ale unui demers publicistic, indiferent de subiectul lui! „ (Cezar Straton: Prefață)

Despre copii- Khalil Gibran

"Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

PICTURA: 

Ewa Rzeznik - « La Cote Fleurie »

Despre căsătorie - Khalil Gibran

V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

      Sabin BĂLAŞA-Libertate într-un acvariu

Kahlil Gibran - Profetul (cu Marcel Iureș)

✍️ O mini cronică a evenimentului din 9 martie a.c, semnată Rodica Dascalu, în revista "Plumb" nr 193/aprilie 2023, pag 18.

✍️ O mini cronică a evenimentului din 9 martie a.c, semnată Rodica Dascalu, în  revista "Plumb"  nr 193/aprilie 2023, pag 18.

Vă mulțumesc frumos, dna Rodica! Vă mulțumim!

"Eveniment cultural: Lansare de carte: Mihaela Băbușanu, Semne și însemne/ Signs and marks/ Signes et insignes Expoziție de grafică, Mihnea Baran

 ~Motto: să vezi "cu ochii aceluia care caută și găsește calea de comunicare, Poet-Univers." (Mara Paraschiv)

~9 martie 2023, primăvară, o zi senină. În drum spre Complexul Muzeal "Iulian Antonescu", mă opresc mai întâi în Parcul Cancicov. Pentru câteva clipe percep forfota premergătoare începutului de anotimp. În vitrina Galeriilor de artă "Alfa", observ două afișe atractive care îmi vorbesc despre evenimentele culturale spre care mă îndrept. Lansarea de carte a poetei Mihaela Băbușanu, "Semne și însemne", ediție trilingvă (română, engleză, franceză), Editura MAGIC PRINT, Onești, 2023. 

Prefața volumului aparține scriitoarei Valeria Manta Tăicuțu. "Mihaela Băbușanu (...) preferă "dezvrăjirea", starea de "offline" și ancorarea în real. Apoi, grafica artistului Mihnea Baran, având ca punct de inspirație versuri din poemele Mihaelei.

Pe  parcursul desfășurării evenimentului mi-am dat seama că acest moment a coagulat și alte vibrații creative: muzica, actoria, critica literară... Totul într-un decor menit să te emoționeze, să-ți transmită o stare de reflecție, meditație.

Scriitorii Cristina Ștefan, Petre Isachi și Cornel Galben, o formulă literară autentică de care îmi era dor, au făcut o evaluare obiectivă asupra creației literare a Mihaelei Băbușanu, recent primită în Uniunea Scriitorilor din România. A fost subliniată calitatea sa de promotor cultural, prin organizarea unui festival "Japonia departe-aproape de Bacău" care a adunat câteva ediții având tematici diferite. 

Cartea lansată astăzi, al șaptelea volum de poezie, este inspirată din trăirile proprii, percepute prin strânsa relație a poetei cu micul său univers, familia, dar și cu întreg arborele genealogic, cu natura înconjurătoare.

 La eveniment au fost prezente rude, cadre didactice din satul natal, Băbușa, județul Vaslui, dar și personalități alături de care Mihaela inițiază proiecte deosebite. Și cărora le dă viață cu talent, rigoare, limpezime. Mesajul, mereu același, de bucurie, iubire și apropiere față de ceilalți: cititori, elevi sau vizitatori de fiecare zi ai muzeului de istorie. 

Criticul literar Petre Isachi reliefează ideea, cum orice traducător este el însuși un creator, astfel se poate spune că avem de-a face cu trei cărți de poezie. 

Mihaela Băbușanu în cuvântul ei s-a oprit asupra semnificației titlului, exprimându-și viziunea proprie asupra poeziei. Pe drumul vieții ni se trimit semne de pretutindeni. Să fim atenți, să le descifrăm sensul, să avem ochii interiori deschiși pentru a înțelege și vedea dincolo de aparențe.

Expoziția de grafică a artistului Mihnea Baran a fost interpretată, prin cuvântul său inspirat, de criticul de artă Iulian Bucur, managerul instituției. Care știe atâtea povești de viață, toate pline de culoare și adevăr, încât rămâi impresionat pentru totdeauna ascultându-l. Vorbind despre grafica lui Mihnea Baran, Iulian Bucur ne-a trimis într-o lume a păsărilor, a florilor, o lume în care fiecărui gest îi corespunde o partitură dintr-o melodie ce ne cheamă. Să ne oprim,să facem liniște în interiorul nostru, doar așa vom auzi atingerea, fiorul universului lăuntric.

Cartea Mihaelei Băbușanu ne așteaptă să o descoperim, iar expoziția lui Mihnea din holul instituției mai poate fi vizitată în următoarele două săptămâni.Mulțumesc doamnelor din Asociația Sofi Roz pentru bucuria revederii.Evenimentul mi-a dat ocazia reîntâlnirii cu scriitori și prieteni pe care i-am cunoscut la "Seri literare", Cenaclul literar "George Bacovia", lansări de carte .

În încheiere voi aminti un citat din cronica scriitoarei Mara Paraschiv despre volumul de poezie : "Semne și însemne":„Pentru Mihaela Băbușanu, remarcată și premiată la diverse concursuri naționale și internaționale de lirică japoneză și nu numai, apariția volumului ,,Semne și însemne” face spectacol atât prin însăși denumirea titlului cât și prin apropierea de poemul japonez, văzut cu ochii aceluia care caută și găsește calea de comunicare, Poet-Univers. " 

Mulțumesc pentru invitație!

Felicitări, Mihaela Băbuşanu!

 Felicitări, Mihnea Baran!

Felicitări pentru un eveniment cultural deosebit.

Traducerea volumului:Laura-Elena Dobrin (în engleză)

Florentina Stanciu (în franceză) 

Rodica Dascălu, 9 martie 2023"

A murit Radu Cosașu!

La împlinirea vârstei de 90 de ani, în 29 octombrie 2020, am scris un mic articol,  "IN HONOREM RADU COSAȘU 90", care a fost publicat și  pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Fie-i memoria eternă!

"...se cuvine să il ovaţionăm și aplaudăm măcar acum, la ceas aniversar, pe acela care s-a născut băcăuan dar a devenit universal prin incredibila sa forţă creatoare"

Să îi urăm și noi, băcăuanii, la mulţi ani cu sănătate,  aceiași prospețime a gândului, spiritului, a condeiului!

Mihaela BĂBUŞANU/ UZPR,  Filiala Bacău"

"On the days when your trauma is louder than your love, just remember you are more than what has hurt you"

Veronica Călin, despre evenimentul din 9 martie 2023, lansarea volumului de poezii ”Semne şi însemne"

"Evenimentul din 9 martie 2023, lansarea volumului de poezii ”Semne şi însemne” scris de tânăra poetă MIHAELA BĂBUŞANU, a fost o acţiune culturală cu totul şi cu totul deosebită. Personal am descifrat-o ca pe un spirit liric, sensibil, care-şi transpune trăirile într-un stil personal, limpede, firesc şi luminos. Vorbeşte despre o lume cu impresii, cu trăiri şi sentimente pe care le trece prin filtrul personal cu intensitate şi bucurie spirituală. Am mai descoperit în autoare un spirit organizatoric IMPRESIONANT. Totul a fost conceput cu seriozitate şi minuţiozitate iar efectul a fost pentru noi ca participanţi, absolut impresionant. Organizarea evenimentului care are în spate o muncă deosebită, a subliniat calităţile de muzeolog, promotor cultural  şi excelent oraganizator ale Mihaelei. Tot parcursul evenimentului a fost susţinut de persoane importante precum Dna Cristina Ştefan, prof. Petre Isachi, publicistul şi scriitorul Cornel Galben, actorul Radu Bogdan Ghelu care a recitat în stilul său inconfundabil din creaţiile autoarei şi, nu în ultimul rând, momentul de muzică folk susţinut de Mihaela şi Marcel Bălan. Muzică pe care am perceput-o ca pe o dedicaţie pentru ziua de 8 martie şi pentru 9 martie, ziua evenimentului şi a celor 40 de mucenici.

Sala arhiplină, neîncăpătoare chiar, de prieteni, rude din zona natală a Mihaelei, colegi, cunoştinţe, colaboratori sau pur şi simplu iubitori de poezie. 

Au luat cuvântul pe rând, cu aprecieri, specialişti în critică literară care au subliniat modul realist al exprimării literare care preferă „lumina naturală”, candoarea, lirismul, simţirea transpusă prin cuvinte şi sensuri.

Personal aş completa că această „lumină naturală” autoarea o emană cu candoare şi lirism şi o transmite mai departe către cititori. Mesajul Mihaelei a ajuns şi la mine şi m-am simţit binecuvântată de expresivitatea cuvântului simţit.Aşa precum şi artistul vizual Mihnea Baran a fost impresionat ca şi mine şi a selecţionat din poeziile autoarei câteva cuvinte pe care le-a recompus grafic printr-o expoziţie interesantă ce a completat foarte bine evenimentul. Partituri vechi îngălbenite de trecerea timpului care altfelar fi ajuns la maculatură au fost suportul pe care Mihnea a pictat flori şi păsări, care ne-au încântat privirea. 

Sigur că nu îl uităm şi pe domnul Iulian Bucur cel care a prezentat atât de frumos, în stilul său caracteristic, expoziţia despre care vorbeam.Am trăit momente frumoase pe care le-am receptat cu intensitate şi bucurie spirituală. Chiar am fost fericită şi-i mulţumesc Mihaelei Băbuşanu că mi-a oferit această ocazie. Am avut astfel ocazia s-o cunosc mai bine, s-o apreciez şi cu siguranţă, atâta timp cât vor fi poeţi precum MIHAELA BĂBUŞANU, poezia va exista mereu.Toată aprecierea mea şi mulţumirile pentru o seară fantastică pe care ne-a oferit-o cu generozitate Mihaela Băbușanu".

(Verinica CĂLIN, Exerciţiu de admiraţie pentru poeta Mihaela Băbuşanu,

9 martie 2023, Complexul Muzeal "Iulian Antonescu" Bacău)

În imagine o lucrare aparţinând artistei Veronica CĂLIN, din cadrul unei expoziţii aflate în prezent in Holul A al Complexului Muzeal "Iulian Antonescu" Bacău, expoziţie care poate fi vizitată

Vă muţumesc pentru consideraţii, dna Veronica Călin! 

Mulţumesc, Mihnea!

Clopotniţa bisericii cu hramul "Sfântul Dumitru" din Băbuşa

Autorul lucrării: MARA BĂBUŞANU

Băbuşa

17 Aprilie- Ziua Poeziei Haiku

șapteșpe april –

doi haijini la o masă

sărbătorind

petale în zbor –

pe o bancă-n grădină

bătrân numărând

florile de cireș

scuturându-se iarăși –

bătrân așteptând

Haikuuri selectate si publicate pe grupul "Dincolo de retină" și pe https://dincoloderetinahaiku.wordpress.com/2023/04/17/ziua-internationala-a-poeziei-haiku/

 Haikuurile sunt  dedicatw acestei zile și sunt semnate de:   Ana Irina Drobot, Andreea Maftei, Andrei Andy Grădinaru, Argentina Stanciu, Florina Vulpoi, Ion Cuzuioc, Lidia Stan, Lucia Cezara Plătică, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Maria Oprea, Mariana Babiuc Marica, Mihaela Iacob, Monica David, Vasilica Grigoraș și Mihaela Băbușanu  

Selecția Maria Oprea & Andreea Maftei.

Vă mulțumim!

La mulţi ani, dragi haijini de pretutindeni!

Sursa foto: https://press.ikidane-nippon.com

16 Aprilie -La mulți ani, Domnule Profesor Dumitru Boghian!

La mulți ani, Domnule Profesor Dumitru Boghian!

Cu această ocazie, stimate Domnule Profesor, vă doresc sănătate și mulți ani frumoși înainte, cu  împliniri și bucurii alături de oamenii dragi!

💥

Sărbători pascale cu sănătate, speranţă, iubire şi pace!

Furtul sufletului...

Cel mai dureros lucru în dragoste e că sufletul ți-l fură de obicei cel ce are mai puțină nevoie de el. (Ion Luca Caragiale)

Sursa foto:https://dublulspiritual.wordpress.com/

Vanessa Williams - Save The Best For Last (Official Music Video)

Florile şoptesc...

Celelalte Cuvinte - Un sfârșit e un început

Despre limite...

"Spune-mi...care sunt limitele?

-Limitele sunt trei: cerul, imaginația și tu însuți".

"Autoportret de ...Sultană"

Fragmente din cronica  cu titlul "Autoportret de ...Sultană"  pentru volumul "Semne și însemne", ce apare sub semnătura lui Cornel Galben   în "Cafeneaua literară", aprilie 2023, pag 23-24. 

Vă mulțumesc și vă prețuiesc! 

"Dacă în  Dragoneasa (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2019), am depistat o tentativă de evadare dintr-o captivitate asumată, cu „iz de Vaslui“, în noua carte de poezie a Mihaelei Băbușanu, Semne şi însemne/Signs and marks/Signes et insignes (Onești, Editura Magic Print,

2023), suntem îmbiați să descoperim alte semne și însemne...

Și cum „Neuitarea suflă ca un crivăț“ peste ea, amintirile din oglindă stăruie, bulversând-o în suficientă măsură ca să

înțeleagă că oricât a încercat să se elibereze de rău, a rămas la fel de captivă și că doar gândurile „zboară-n neștire/ Până în zori de zi“, doar lacrima e „clară și precisă“ se întreabă, a câta oară, cine e, ce ar fi fost fără persoana iubită, ce i-ar fi rezervat soarta în absența acesteia, ce ar fi meritat și ce ar fi primit vizavi de propriile dorințe, dar constatând că „totuși ce a fost greu apus,/ Tot ce a fost de neîmplinit s-a împlinit“, alarma se estompează și, contrar aparențelor, se declară oarecum mulțumită: Am un rost, un loc, un scop,/ O anume notorietate,/ Sunt ce sunt pentru că tu ești,/ Deunăzi chiar și timpul/ Mi-a mărturisit, neoficial,/ Că o să se străduiască/ Să fie ceva mai răbdător cu mine.

Trăiește, în consecință, prezentul, dar din nou se refugiază în „amintiri și vise/ Tot mai adânc“, cel ce nu i-a adus "ploaie benefică“, ci „doar secetă“, rămânând „mai insinuant ca oricând/ acolo, printre amintiri“, semn că dragostea „pentru

tot ce-a fost/ Nu s-a stins,/ Doar a apus firesc/ Odată cu seara frământărilor“ și că mirosul „de iubire curmată brusc“ persistă.(...)

La un lustru de când moartea și neiubirea au prins-o „ca ntr-o tornadă“, au învârtit-o, amețit-o și lovit-o, i-au „smuls inima, ochii, mâinile și picioarele“ și au aruncat-o ca pe „un stârv/ prăduit de păsări și jivine“ să-și continuie viața „ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic“, îngerul păzitor i-a retrezit

„Dorul de a fi vie“, dăruindu-i nu doar „stropi de apă neîncepută“ să mai poată privi frumusețea acestei lumi, ci și " speranță și vis,/ Gând și alinare“ pentru a o lua de la început.

Deși e conștientă că ar mai fi putut călca pe „rouă, pe cioburi sau pe nisip fierbinte“ doar pentru „o fărâmă de neliniște“ din privirea celui ce i-a provocat nopți fără somn, e

gata să replanteze într-un „alt sol poate mai roditor“, ca pe iasomiile abia răsărite, noua iubire, mai convinsă ca oricând că din atâtea „mistere, orgolii și lacrimi“ va răsări, în sfârșit, ceea ce  atât de mult și-a dorit.

Iar minunea avea să se întâmple, căci din întruparea celor două suflete avea să se ivească un „pământean blond cu ochii albaștri“, care-i amintește nostalgic de părinții dispăruți (Mâinile mamei/ au răsărit astăzi/ mai frumoase/ și mai netede/ ca oricând,/ căldura lor/ o simt/ de fiecare

dată/ când Mihail/ mă ia ştrengăreşte/ de mână. - Mâinile mamei; Din adâncuri,/ ochii albaştri ai tatei/ s-au preschimbat/ în flori de nu mă uita/ care mă fixează/ștrengăreşte/ în fiecare dimineaţă/ de pe perna de-alături. -Ochii albaştri ai tatei) și o fac să se prindă într-un dans cu semnificație pentru cine vrea să înțeleagă: Mă prind în hora zânelor/ şi mă pomenesc/ în prima tinereţe./ Slavă Domnului însă,/ totuşi,/ cu Mihail de mână."

Din această clipă, cum avea să remarce și Valeria Manta Tăicuțu în prefața noii cărți încredințate tiparului de poeta băcăuană – Semne şi însemne/Signs and marks/Signes et insignes –, „bucuriile mărunte din familie, amintirile liminoase asigură echilibrul emoțional și înnobilează universul domestic pe care-l ilustrează textele poetice, dau un sens existenței și protejează de căderea în gol și în suferință“.

Asta nu o scutește însă întru totul de tristețe, care o inundă din când în când, mai ales când dorul de casa în care a copilărit și de ai săi o face să se simtă ca o strămutată văduvită de cele mai dragi elemente: Sunt o bucăţică de pădure/ din Cantonul Silvic nr. 9 Băbuşa/ Strămutată în buricul Bacăului și transformată în parc./ Flora mea spontană abundând în ghiocei, viorele,/ lăcrămioare şi brebenei/ Este înlocuită cu lalele, crizanteme şi alte specii de Olanda,/ Muşchii, ferigele şi pătura de frunze moarte/ cu un gazon tuns excesiv de des,/Pietrele de hotar şi odihnă înlocuite/... Izvoarele şi pâraiele mele sunt capturate/ în fântâni arteziene/ Lianele sunt înlocuite de tiroliene,/ Vechea faună are o cu totul altă componenţă,/ un procent îngrijorător de

hiene şi porci (nu mistreţi),/ trilul mierlelor înlocuit de croncănitul ciorilor, doar/copacii sunt la fel - au rămas la fel de

altruişti, drepţi şi blânzi cu oamenii/ care nici acum, în al 12-lea ceas, nu-şi dau seama/ că nu ar putea respira fără ei.

Albită de „timp și de dor“, începe acum încă o mare încleștare (Bătălia mea/ Pentru o fărâmă de neuitare/ Se dă pe Pământ.), nu înainte de a ne arăta încă o dată cine este

(Sunt o pădure de foioase,/ Stejar, ulm sau tei, carpen, fag sau salcie,/ Uneori sunt iepure, alteori lup,/ Adeseori căprioară

sau, după caz, mistreţ,/ Nu îmi place să fiu fazan/ şi nu reuşesc să fiu vulpe,/ Cu voce de mierlă îmi încânt pruncul,/ Cercurile

vârstei adânc încifrate,/ Phloemul și xilemul, nici un baston expus.), și  de a-i trimite o scrisoare fostului iubit, căruia îi

spune în sfârșit adevărul, de a-și face autocritica, de a-și atenționa minunea de Prâslea "bălai cu ochii cei mai albaștri“

(Mihail, ține minte:/ aici ți-au fost bunicii!), de a se bucura de fiecare clipă și de a se simți ca adorata sultană Hurem, când, pe pământ musulman, nu se leapădă de Dumnezeu, dar se lasă copleșită de complimente, "pețită și curtată“, ca și cum ar fi "singură și în căutare“, tot mai încântată că în acea zi trandafirii Anatoliei înfloresc doar pentru ea și că, pentru prima dată, valoarea sa fizică e "cântărită în aur/ și face chiar mai mult decât o supraestima tata

(.....) Spovedindu-se fără teamă, Mihaela Băbușanu probează și de această dată că oricât s-ar precipita, enerva și supăra

„repede ca un dragon“, știe să numere în gând până la 100 ca să evite „impactul major“, însă atunci când e lovită fără motiv,

deși iartă, nu uită și nici nu plătește „clasic, cu aceeași monedă“, pentru că nu duce niciodată „lipsă de idei“.

Știind în forul său că „tulbur(ă) destul“ și simțindu-se bine în pielea celei care este azi, ștașnica „femeie bonsai“ de ieri

își atenționează cu fină autoironie preopinenții și cititorii (Sunt o mignonă cum nu aţi mai văzut,/ Sunt straşnic de puternică, rezist la curse grele şi lungi,/ Deşi peşte fiind, am renăscut ca Pheonix,/ ştiți şi voi cum, din cenuşă...) că își cunoaște valoarea, așa încât nu putem decât să-i dăm dreptate când

afirmă: Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu/ Decât o cer tendințele/ Dar s-a remarcat și impus imediat,/ Are personalitate proprie, este tumultoasă,/ Bogată-n conținut,/ Poezia mea are părul bălai şi ochii albaştri/ și poate cel mai atractiv conţinut.

CORNEL  SIMION GALBEN"

11.04

"Și nu mai știi de-i iarnă-ori primăvară,

Ninsorile-au miresme de caiși,

Și, parcă,-n mine, tot mai mult coboară

Durerile copacilor uciși."

(ȘI NU MAI ȘTII, Cornel Costea)

9 Martie 2023

Trăiesc în poezie Doamne,

În bucurie, suferinţă sau extaz,

În "Semne şi însemne"-am pus indicii

Din viaţa mea de ieri şi până azi.

”Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul”

Sursa foto: Mami pe tocuri

My all 💗

O cronică a volumului "Semne și însemne" semnată Mara Paraschiv în revista "Spații culturale" nr.87/2023, la pag 67-69

O cronică a volumului "Semne și însemne"  semnată  Mara Paraschiv în revista "Spații culturale" nr.87/2023, la  pag 67-69

Mulțumesc pentru cronică scriitoarei Mara Paraschiv căreia îi doresc și pe această cale multă sănătate, de asemeni  revistei "Spații culturale",  scriitoarei Valeria Manta Tăicuțu, redactorul șef al revistei.❤️

"Moto: Poeţii nu iubesc, ei sunt îndrăgostiţi de iubire. Scriu poezie pentru a cunoaşte agonia iubirii!

Mihaela Băbuşanu, un nume aflat pe buzele multora din locuitorii urbei noastre, Bacău dar nu numai. Cunoscută în literatură  și ca scriitoare de Haiku, apoi  autoare a șapte cărți, lansate și comentate în diverse reviste, precum ,,Albatros” „Haiku”, "Convorbiri literare" etc,  prezentă la concursuri naționale și internaționale și  pe online sau internet. În volumele sale vom găsi mărturisiri din ceea ce înseamnă lumina și întunericul prin care trece omul.

Autoarea se întreabă, aproape de subconștient, de ce e întuneric pe lume? „Noapte, zi, aceasta e ordinea, e viață, e ritm. Dar întunericul deplin era  pacoste pentru cei slabi, sau cine știe , încercare pentru cei tari? Cine să-l înțeleagă din cei nepăsători, răsfățați ai luminii?”- spune M. Eliade.

            Mihaela Băbuşanu apare la rampă cu prima carte de poezii Adevărata fericire, Ed.Pro Plumb, Bacău, 2010 ca o împlinire a unui căutător de pietre prețioase, apoi, după un răgaz, ca mare iubitoare de haiku, hotărăște să aducă Japonia mai aproape de Bacău. Pune în aplicare proiectul. Organizează activitatea literară Declick în silabe din care nu vor lipsi întrebările:Yng și Yang- Cine ești... Cine sunt? Prezintă cartea ,,Stejarul cu flori de cireș”- Ed.Derzis Erudițio 2014 prin care vrea să confrunte cireșul japonez cu stejarul românesc. Față în față, să cunoască tradițiile. Obiceiurile El, haikuul, să ne invite la ceremonialul ceaiului, în timp ce stejarul să scuture din tamuri doinele și baladele  româneşti. În acest fel vor răspunde întrebărilor, Ying şi Yang.

Apoi "Femeia bonsai"

            Povestea vieţii sale curge, vorbește cu ea însăși, amintirile o strigă; nici marginea înserării, nici flacăra lumânării nu sunt mai treze decât inima ei.

Cu exuberanţa tânărului care vede viaţa flacără neinfinită, se hotărăște să plece "Cu Mercur în Exil"- o nouă carte, pentru a-și recupera aripile pierdute… dezamăgirile… iluziile... şi de ce nu,  să-şi resusciteze toate iubirile!… când mâinile ni s-au atins/ tremurul a pus stăpânire pe ele/ m-ai măsurat din priviri /şi-ai simulat un sărut…/  sau  /am pus bani deoparte/ să-mi cumpăr fericirea/ care rătăceşte pretutindeni/ dar care mie mi-apare doar în vis/ astăzi mă plimb prin oraş/ în speranţa că o voi găsi/ şi vom parafa înţelegerea. Cu Mercur, Mihaela priveşte surprinsă şi realizează,  că nu mai este fata aceea timidă, misterioasă…iubitul acela desculţ nu mai e iubitul meu.

Vrea să o ia de la capăt. Să ştie ce n-a ştiut atunci, spunându-și că viaţa nu e un infractor, că tu nu eşti singurul bărbat…că dragostea nu e un blestem şi că după o iarnă oricât de grea vine întotdeauna primăvara.

  Se naşte din nou... şi din nou în ochii proprii, cu dorinţa de a conjuga verbul a scrie; de a vedea realitatea în hainele ei adevărate; simple; frumoase, exprimate în poemul haiku, născut din ape, din vânt, din ploaie, din ninsoare; descifrându-l îi găseşti frumuseţea; taina cântecului de pian’’ la răsăritul copacului din care a fost fabricat’’. Pe parcurs, i se întâmplă multe lucruri frumoase: dragoste la prima vedere…pentru iubire, cade, se ridică, fură stele…aseară am furat o stea de pe cer…de dorul unei chemări m-am refugiat într-un vis, însă nu mai ştiu să găsesc calea spre lumină… Ar vrea să se trezească în visul de către Dimineaţă cu mama, cu tata, cu bunicii…iar din coliba încropită de Mihăiţă, să audă zborul îngerilor; aşteptând împlinirea, îndură trecerea clipelor, a brumelor, şi a iernilor reci, speră şi încă trăiește Prin cuvânt! Visează, trăiește și retrăiește, mână în mână.

Prin forța sufletului călăuzit cu răbdare, reușește să descopere ușa care i se deschide. Știe să primească și să dăruiască precum  o Dragoneasă (noua ei carte, dedicată fiului  Mihail- Dacian și tatălui acestuia), la hotarul dintre lumină şi întuneric, dintr-odată își desface aripile. Iată că Miha trăiește la timpul Prezent.

     De fapt asta și face acum Mihaela. O vedem angajată în tot felul de acțiuni, conferințe, expoziții.Nu uită nici de cei din sat care au nevoie de ajutor. Cu bagajul de mână, se implică total și necondiționat. Toate astea sunt ....”SEMNE ŞI ÎNSEMNE”                       

Nu întâmplător cartea, care ne-o prezintă astăzi, începe cu mottoul:

Citește-mi golul/ uită semnul/ care naște din alb/                                   

Ca scriitoare de Haiku are puterea de a sintetiza tot ce cuprinde adevărata viață.

Golul–una din cerințele Haikuului, o ajută să sintetize, să compare modul de a te destăinui, de a te confesa în limita admisă.

           Golul inimii, al sufletului purtat permanent cu sine; părinții dispăruți, frații ori prietenii, aici sau departe, rămân în sufletul ei, nu dispar ca și cum nu ar fi fost, Ei sunt Sămânța  aruncată în pământul roditor al Băbușei. Sămânța a fost Cuvântul.  El nu poate dispărea ca și cum nu ar fi fost rostit. El continuă prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. El a fost Începutul. În cazul Mihaelei Cuvântul este Sămânța aruncată in pământul roditor al Băbușei:

/cununa vieții lor s-a uscat.../ dar semințele lor au rămas roditoare.../ alte și alte vlăstare vor înflori.../și se vor înmulți în vecii vecilor/

 Prin versurile care trăiesc și vor trăi odată cu împlinirile, visul  de a atinge sfera cunoașterii începutului, va continua să trăiască prin rodire; prin trăinicie. Autoarea nu face economie de sentimente, își răstoarnă toate amintirile ca pe niște vlăstare ale seminței crescute în credință și prin  harul dăruit.

 După o iarnă grea întotdeauna vine o primăvară, spune Mihaela. ...Și iată că după lungi și încercate așteptări, ca o adevărată Dragoneasă trece peste iubirile pierdute, durerile, pierdrile și despărțirile proiectate pe ecranul vieții. Așteaptă ca  Așteptarea să se întâmple; să devină împlinire. Deși conștientizează, sub apăsarea unui regret, privind altfel prin fereastră, tresare ca după o deșteptare. Realizează că ,nu departe de ea, a sosit Speranța. În Iubire de sezon, descoperă trăinicia unei iubiri neașteptate. Simte că își găsește rostul; locul; se află pe un alt drum; cel pe care-l căuta și nu-l vedea. Intră în horă. Nimic nu o mai împiedică să-și vadă împlinirea. Să o simtă, acum, când  minunea cu părul blond, face să fim doar noi, TREI: FERICIŢI !

O să las trecutul în urmă,

Vreau să  trăiesc doar prin verbe la timpul prezent:

Zâmbesc. Doresc. Roșesc. Reușesc.

            Așa cum spune Valeria Manta Tăicuțu în Prefața – poemele au lumina naturală a locurilor, pe care Mihaela le poartă cu ea ca pe niște însemne: dealurile Băbușei, verdele copacilor, a ierbii... florile și izvoarele, Iasomia, trandafirii, replantate în pământ roditor, își vor arăta splendoarea; frumusețea de altădată. Confesiuni lirice îmbrăcate în metafore vii, traversează versurile de la un cap la altul. Într-o poezie a locului, mitul creației fiind copilul cu părul bălai, venit în urma unei îndelungate așteptări. „Treimea noastră cea de o ființă” umple toate golurile, toate căutările, neîmplinirile, tristețile. Totul și toate relele ce s-ar abătea asupră-ne vor fi eliminate, atâta timp cât „Prâslea cel voinic există / nu vom îngădui niciunui zmeu/ să ne tulbure.../

 Totul e Mihail; el se află pe acest tărâm; nimic nu poate fi fără el. Lumea pierdută se întoarce; mâinile lui sunt ale mamei; ochii lui sunt ai tatei... Peme libere, versurile curg, alunecă unul după altul; se ajung, se întrec, imagini frapante dau naștere metaforelor, care strigă după tine; Odată cu nașterea Fiului, a intrat cu slavă pe poarta Desăvârșirii.

 Poeme ca: Din nou împreună, Aș fi, Dorință, Îngerii mei , La mijloc de drum Arhanghelul Mhail mi-l ține de mână... Prin mintea Mihaelei trec poveștile din copilărie cu toate trucurile, de care Îngerul este apărat; Amintirile din oglindă nu o mai zdruncină; acum este apărată, chiar dacă stejarul nu mai umbrește la fel, chiar dacă toată agoniseala tatei și a mamei a luat-o tăvălugul timpului. Singurătatea nu o mai sperie când vede că la streașina casei rândunica își clădește cuibul...

 Cu toate că se simte împlinită, amintirile, de multe ori, o întorc din drum, o scot din gânduri, o duc spre aceleași locuri : bătaia din gard, stejarul de la poartă, cu toții la masă  ascultând povești sau alergâmd prin casă...  Spațiul și timpul se îndepărtează si se apropie.Toate amintirile sunt dovezi ale neuitării; coșmarul realității trecute;

            Pe tot parcursul asistăm la un discurs poetic specific, un limbaj autentic- meditativ.Metafore de înaltă precizie stilistică sau venite din labirintul sufletului de poet.  ,,Metafora- singura care asigură stilului, poarta spre eternitate ”- Marcel Proust.

Poemele cu o amprentă specială, personală, antrenate într-un monolog  încărcat cu reflecții, trăiri, regrete, dar și o bătălie cu ea însăși, îmbracă haina optimismului purificator, aducător de liniște; împlinirea visului ce-o urmărea, precum ziua și noaptea. Tata, mama și Băbușa rămân locurile ei sacre. O mobilizează, devenind chip fără vârstă.

            Drumul Mihaelei e mereu spre „rădăcini”, sămânța aruncată în pământ va da noi vlăstare, mult mai frumoase și mai arătoase. O urmărește viața irosită alături de cel care a intrat în viața ei, într-un moment nepotrivit. Ce rămâne în urmă? O durere neostoită care nu poate fi vindecată prea ușor. „Nici mierea din faguri/Nici sarea din bucate/Nici răsăritul soarelui/ Nici cui pe cui nu se scoate.”

           Merge spre Băbușa meditând și monologând:  E bine să nu ai prea multe pretenții de la viață, ca să nu ai prea multe nemulțumiri. Să-ți prețuiești viața dăruită din rspect și pentru a-i da valoarea meritată.Sentimentul de Libertate. Bucuria de a munci, de a te dărui, acesta-i sensul existențial. ”N-aș vrea să am de toate. Aș vrea să nu-mi  mai trebuiască nimic”-Prometeu

            Fericirea există. E tumultoasă. Ți-aduce bucuria de a trăi. Nu-mi vine să cred, pentru prima oară trăiesc acele momente până la capăt, am senzația împlinirii totale. Prezența acestei ființe îmi ajunge pentru certitudinea de a exista. Poezia a venit la mine mai târziu. A fost cea mai benefică ploaie, după o secetă cruntă. M-a transformat apoi în pasăre, ca să pot zbura spre cel pe care-l întâlnisem, pentru ca să ardem amândoi flacără, strângând în brațe „copilul lunii, cu părul bălai și ochii albaștri”, care a deschis porțile ascunse ale așteptării; O emoție, pe care nu o mai trăise, o lumină care o ardea, îi storceau lacrimile unei bucurii întregi. O minune a schimbat lumea. E copleșită de flori și lumină.,,Prâslea nostru cel blond, întinde o mânuță în dreapta, se uită în stânga/ De o Sfântă Treime aveam trebuință/ Prâslea cel voinic există!”

            Mihaela e conștientă de tot ce a obținut. Și-a găsit locul pe care-l merita. E timpul să intre în normalitate. Oricât de sus ar urca, nu vrea să strălucească. Preferă lumina naturală în care se înfăptuiesc dorinți în mirosul de iasomie. Locul de unde să privească seninul cerului cu mândrie, cu zâmbet, pentru tot ce i-a oferit Destinul cu mărinimie, ştiind  că merita toate acestea.

            Cu toate astea, semnele nu-i dau liniște. Îi este teamă ca fericirea care a pogorât asupra ei după atâtea dezamăgiri, să nu dispară. Să nu intre în întunericul neprietenos.

 Ar prefera să fie o permanentă zi de martie,cu soare, mărțișoare și ghiocei...să dea și să primească linkuri pe facebook, niciodată să nu mai privească peste umăr o zi de noiembrie. Să-și lege picioarele unul de altul sau să alerge în trap ori în galop...să adoarmă osteniți sub stele pentru a simți veșnicia.

             Poveștile Mihaelei s-au scris în cele patru anotimpuri, lăsându-și sufletul să umble pe urmele celui care i-a cerut semnătura pentru neuitare. Semne și însemne, care vin numai în visele frumoase, în care strămoșii o privesc cu prețuire.

            „A părăsit demult combinația / cu Mercur în exil, exaltată în Venus/ cu domiciliul când în Jupiter / Și când în Neptun / Bătălia mea /Pentru o fărâmă de neuitare / Se dă pe Pământ/”

            S-a născut pește, dar este o mignionă strașnică. Rezistă la curse grele și lungi și a renăscut ca un Pheonix.

„Sunt o bucățică de pădure din Cantonul Silvic, nr. 9 Băbușa, strămutată în buricul Bacăului, transformat în parc. Flora mea spontană înlocuită cu altfel de flori, gazon, arbuști cu alei străjuite de bănci, cântecul mierlei cu croncănitul ciorilor, doar copacii cresc la fel, drepți și frumos de înalți sau aplecați”

 Cartea e un zbor de Icar, un zbor al chemării spre autenticitate. Spre visare. Orice carte scrisă te înviază.Te înaripează. Începi să vezi ca tine. Se face  linişte în sufletul tău, rănile se închid, se cauterizează, dar nu dispar definitiv, ele râmân acolo, undeva ca într-un palimpsept, în aşteptarea de a fi descoperi şi trăieşti universal; devii un căutător de frumos. 

Ca Dragoneasă, Mihaela îşi transformă întreaga viaţă într-o istorie cu reuşitele şi înfrângerile ei. Când cel care-i este apropiat se află departe, se mulţumeşte să-l caute în poem. Ori de câte ori îi simte lipsa, se apleacă asupra foilor albe, dă frâu liber imaginaţiei şi, iată că, pot fi iarăşi împreună.

      Povestea vieţii  curge, curge în poemele ce ni le prezintă, aşa după cum am amintit mai sus, cu graţia şi gingăşia unei flori, cu acel râu de gânduri slobozit din interiorul sufletului, resuscitat după grelile încercări şi probate prin Porţile vieţii. Cartea de faţă vine spre noi cu un bagaj de confesiuni, asemenea unor mărturisiri, găsite și în celelalte 7 cărți ale autoarei. Pe lângă toate insatisfacţiile şi pierderile suferite, Mihaela se ridică în picioare ca un copac după furtună. Simte nevoia unei destăinuiri. Simte să spună cuiva, chiar și poemului însuşi. Aici nu se află încorsetată, simte libertatea de a-şi oferi sufletul prin sinceritate, adăugând şi unele insatisfacții.

        Acum răsare Omul nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mihaela se rînnoieşte prin conştiinţă şi voinţă. Prin lupta cu Ea însăşi. Se reîntoarce la proiectele ei, deşi în momente de grea cumpănă sufletul  se mai îndoaie de propria existenţă, dar nu şi de moartea lumii, faţă de care nu ar fi crezut că se va despărţi vreodată. Lumea aceea  a rămas dincolo de ea, dincolo de tot ce i-a aparţinut. Totul a fost...ori nu a fost niciodată. Istoria ei se transformă într-o Nouă Speranţă. O îmboldeşte spre taina ce o purta ca pe o sămânţă în ea, strigând într-o disperare ascunsă:

          Sunt încă vie, Doamne!...

         Mi-e primăvară şi mi-e verde,/Sângele mi-e mai rubiniu ca oricând...

         Îmi exprim admiraţia pentru tot ce a realizat poeta Mihaela Băbuşanu. Ce-i doresc eu? Să se reculeagă, să-şi asculte bătăile inimii prin întuneric, iar tristeţea s-o ascundă printre trandafiri. Să creadă în scrisul ei, să făurească multe cărţi pentru a vindeca veşnicia pe care a căutat-o alături de cel, care a ajutat-o să întregească GRUPUL TRIO.

 Să viseze trăind şi să retrăiască visând clipele de fericire, ca atunci când vor îmbătrâni, să se poată sprijini unul pe altul, precum anotimpurile între ele.   

          Pentru Mihaela Băbușanu, remarcată la diverse concursuri naţionale şi internaţionale de lirică japoneză, apariţia acestei cărţi, Semne și însemne, face spectacol atât prin însăși denumirea titlului  cât și prin apropierea de poemul japonez,văzut cu ochii aceluia care caută şi găseşte calea de comunicare, Poet-Univers.

 MARA PARASCHIV"